Posts Tagged ‘Dragos Buhagiar’


Vreau să cer permisiunea de la mine şi de la cititorii acestei pagini de internet să fac următoarea afirmaţie: urmează să scriu despre unul dintre cele mai bune bucăţi de literatură pe care le-am citit şi auzit vreodată. Şi despre un Specatcol.

Domnelor şi Domnilor – Marele Inchizitor – “Fraţii Karamazov” – F.M. Dostoievski.

În interpretarea extraordinară a Domnului Rebengiuc.

O să scriu fără menajamente.

Am văzut pe scena de la Atelier a Naţionalului din Bucureşti un mare actor român. Am avut onoarea şi şansa de a vedea montarea lui (mareLui) Radu Penciulescu. Împreună aşadar cu Domnia-sa, actorul Victor Rebengiuc.

Şi o spun cu toată responsabilitatea care îmi atârnă pe umeri. Este datoria mea de tânăr critic şi omuleţ, să atrag atenţia asupra acestui Spectacol. Pentru că şi eu o să aleg la un moment dat ce să le arăt copiilor mei, când îi duc la teatru. Aşa cum ne arată şi aceşti minunaţi Domni ai teatrului românesc. Din postura în care şi noi tinerii vom fi cândva. Aceea de om cu experienţă, cu multă înţelepciune. Cu sufletul încercat de suferinţă.

Deşi am intenţionat să cronichez evenimentul, am o singură idee despre acest spectacol: este vorba despre discuţia dintre un regizor şi un actor. Discuţia pe care au aşteptat să o poarte în faţa publiclui o viaţă întreagă. Pentru obiectivitate; evenimentul a avut proporţii mai mari şi decât Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti. Sau a fost, cum îi zice numele instituţiei, un bun naţional.

Discuţia Marelui Inchizitor – Actorul prin excelenţă, Victor Rebengiuc cu Isus, aici dumnezeirea, aici Regziorul prin definiţie Radu Penciulescu.

Cu completarile stilistice perfecte ale lui Nikita Dembinski si evident ale unicului Dragos Buhagiar, care ne cam da o lectie despre ce inseamna scenografie de atelier. (mergeti de vedeti!)

Iertaţi-mă dacă nu ofer argumente şi exemple. Ofer însă sper o senzaţie a faptului că nu am mai simţit atât de multă “vină” pentru moartea lui Gheorghe Dinică şi a altor mari artişti decedaţi de curând. Pentru că am văzut alţi doi mari artişti ai ţării pe scenă.

O fi vreun impact politic în spectacolul acesta? Ştiţi pe cineva care să susţină această variantă prin presă pe la noi?

Mulţumim.

Acesta este un elogiu, nu o cronică de eveniment.

Şi mă bucur că este aşa.

Data reprezentaţiilor: 03, 05, 06, 08, 09 decembrie
Regia: Radu Penciulescu
Traducere: Ilean



a Littera

Scenografie: Dragoş Buhagiar
Dată premieră: 03-12-2009
Durata spectacolului: 50 minute
Preţ bilete: 30 RON, 16 RON
Distribuţia:
Victor Rebengiuc
Nikita Dembinschi
Laurentiu Lungu
Anunțuri

sta_saploua_2.jpg

 Sta sa ploua este acea stare in care astepti sa se intample ceva. Orice, fie bun, fie rau. Un fel de linistea dinaintea furtunii.
„O blonda, o nu tocmai blonda si o bruneta de-a binelea” (Tania Popa, Maria Buza si Antoaneta Cojocaru). Fiecare dintre cele trei prietene isi aduce aportul la trupa de muzica pe care au infiintat-o: „Sta sa ploua”- Fetele sunt talentate, canta bine, arata bine, dar degeaba. O preselectie la Mamaia e singura perspectiva palbabila. Restul sunt vise. E clar ca ceva le lipseste. Ei bine, acel ceva ne priveste pe toti, chiar daca comicul (mai mult decat savuros si dus pana la hohote de cele trei actrite) nu face evident lucrul acesta. Lia Bugnar spune un pic mai mult cu „Sta sa ploua” , vorbind despre puterea de decizie, despre compromis, despre principiu, intr-un domeniu pe care il cunoaste foarte bine, acela al showbiz-ului (in sens extins).
Solutia e dragostea (atentie, nu prostitutia!!) si vine de la cel care le inchiriaza fetelor camera, garsoniera, bucatarie, studio de repetitii- create inspirat de Dragos Buhagiar. Marius Manole este Paul, bogat si cu relatii care mai de care, interpretat intr-o nota fina, fara vulgar si extrem de echilibrat comic. Acest Paul, care initial este sperietoarea fetelor pentru ca vine dupa chirie, se transforma in cel care face primul lucru interzis, iesit din principiu, din norma: asculta la usa conversatia fetelor. Rupere de nori, in sfarsit.
Paul afla de dragostea fetei brunete pentru el (impartasita de altfel) si le mestesugeste un super-contract. Happy-endul te bucura. In sfarsit, dupa ce te amuzi o ora intreaga nu-ti mai vine sa iti smulgi parul la sfarsit, asa ca la teatrul contemporan.