Posts Tagged ‘greseli’


Una din marile splendori ale orişicărui simţ critic, cât de mic, cât de în faşă, este momentul în care devine auto-referenţial. Şi de-asta, am hotărât un post cu ce greşeli face blogul „In vino veritas”. Doamne-ajută!

Una dintre cele mai grave greşelei este aceea că, de când am început să scriu pe blogul „In vino veritas” nu am consumat nicio picătură de vin.

Altfel, limbă de lemn pe ici pe colo, exprimărigăunoase, detalii insignifiante, unele remarcirăutăcioase, altele hazardate.Încă un lucru grav estecă nu am scris despre niciun film românesc, şi, ca săvezi, în îngrijorător de multe titluri de posturi amfolosit familia lexicală a cuvântului „America”…

Nu mai vorbesc de „cronica de carte mică”, la caremă chinui de ceva vreme să aduc şi scriitoriromâni…

În secţiunea „De şi despre breaslă” stăm rău, şi nu din vreo idee de manifest anti noi şi-ai noştri, ci din… greşeală… iar la „Interviuri cu oameni care auceva de zis”, jignesc în continuare pe mulţi, pentrucă nu îi întreb, dar iertare, din greşeală.

Cea mai lemnoasă exprimare este desemnată „un regal cinematografic” din postul „Reminder: Snatch” – din motive evidente.

Cel mai amuzant comment este făcut de baby: „mă depăşeşte total”, un comentariu la care am reflectatmult. Serios. Mult rău. Şi la care am răspuns până laurmă ceea ce aş răspunde cred, mereu: „tot e ceva…”

Cel mai interesant/interesat cititor este desemnat: Radu Gonciar – radugo, din multe şi faine motive,între care, faptul că m-a acuzat de viziuni politizate. Glumesc.

Cel mai interesant comment aparţine lui Vlad Paşca, pasha, la postul „Artă poetică despre receptarepornind de la viziunile înguste”

Cel mai fain post „Sunt şi eu sado-masochist. Cred.”Despre spectacolul „Sado-maso blues bar” alGianinei Cărbunariu la Teatrul Foarte Mic.

Cel mai de groază post este „Neînţelegerea deplină de la TNB”, răutăcios până la meschin… sau poate…

Cel mai bun titlu de post este „Avem nevoie de sidaşi gay”, frust, rece, aplicabil filmului, esenţial înideea postului.

În speranţa unui an mai bun, unui blog mai bun, maicitit şi mai citibil, mai responsabil, mai fără greşeli şimai acut,

La mult teatru, la multă cultură, la mult vin. In vino veritas.

Bineinţeles, e necesar să mă expun spre critică şicititorilor, aşa că, aştept sugestii cu drag.




steagul-romaniei.jpg

Dacă despre partea de informare am lămurit-o, în postul precedent, de 1 decembrie extrăgând cele mai fin-pesimiste concluzii, următorul aspect la care ne referim este, în genere, mult mai nuanţat şi într-un fel mai nespectaculos. Totuşi:
Actul de cultură, într-o logică simplă, are menirea de a se înscrie într-un traseu, într-o linie e evoluţie. Sau daca asta nu este o “menire”, primesc, cel puţin ar trebui să fie o consecinţă. Mai prozaic un pic, dacă faci film, cinematografie, fă-ţi un abonament la cinematecă dar şi la Mall, dacă faci teatru, vezi producţiile Naţionalului dar şi underground-ul. Pe parte de consecinţă, dacă nu ai aceste abonamente, asigură-te măcar că filmul sau spectacolul tău de teatru se vor înscrie singure, fie într-o direcţie, fie într-alta.
Dar să fim mai exacţi: categoria şi în genere procesul de categorisire, pe baze teoretice, deşi are, desigur, virtuţiile sale, nu este fenomenul la care ne referim acum; nu trebuie ca actul de creaţie = cultură, să încerce să fie într-un gen, într-o direcţie. El, actul, trebuie să rămână atutentic şi independent şi suveran. Pe linie de argumentare, artistul, cel care produce creaţia, nu trebuie să producă laolaltă cu ea şi manifestul de înscriere, discursul de acceptare în academia cutare sau cutare.
Ceea ce însă nu înseamnă că produsul său, creat după principiile proprii, nu trebuie să rezoneze, la scară mare, cu un întreg tumult de factori. Concret, în enumerare, factorii ar fi: creaţia de până atunci, contextul de distribuire al creaţiei, analiza de impact sociologic al creaţiei, contextul politic, de bună seamă şi cel economic etc.
Firesc, dar nu de bun augur, această miză a teatrului românesc este ratată, cu fast, cu splendoare. Şi motivul, departe de a fi o teorie conspiraţonistă despre nu ştiu ce sistem defect, este unul simplu, de bun simţ – lipsa mecanismului, lipsa inreţiei drumului de la creaţie la cultură.
Exemplu cu *
Festivalul anual de teatru de stradă din Angers, Franţa, ediţia 2007 a fost ediţia cu numărul 23 sau 24 sau oricum, ceva de genul acesta. Un sfârşit de săptămână, în care tinerii, în majoritate, s-au strâns, exact la orele potrivite, parcă ghidaţi de forţe extraterestre, exact unde trebuia, să vadă ce li se propune de data asta. Toţi aveau programul, toţi aveau hărţile cu evenimente, majoritatea respectau şi tematica propusă, culoarea galbenă, portocalie şi roşie în îmbrăcăminte.
În partea cealaltă a baricadei, dar poate în aceeaşi oală, cei care reflectă actul artistic sunt, la rândul lor, nevoiţi să facă faţă acestei lipse de coordonare, şi deşi de multe ori se încarcă să se coaguleze mişcări şi tradiţii (nu în sens conservator), şi inerţie, mai e mult până departe. Dar nu în sens cantitativ, mult. Ci în sens managerial. Ca soluţie, ca să nu fiu acuzat că sesizez probleme fără soluţii, fenomenul teatral trebuie să atragă oameni din toate părţile, specialişti în toate domeniile, care să nu facă de toate, ci numai ceea ce pricep cel mai bine. După modelul unei companii gen Procter&Gamble. Noi funcţionăm încă precum fabrica de bere din Azuga (asocierea este de fond, nu propriu-zisă)

(va urma)


 

 

steagul-romaniei.jpg

E vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tutoror coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale, se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un singur aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflexia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul gând se referă la calitatea oricărui act uman, îndreptat spre om, şi la conditiile primare pe care le impută acest act.

Dubiile se referă la modul şi acuitatea cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte, admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numi Informare, şi îl raportăm ca vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul, au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească), are un soi de infatuare parcă a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschin, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă, de dorit, obiectivitatea este irealizabilă şi consecutiv, indezirabilă. În impertive ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

(va urma)

La mulţi ani România, de acum, pentru că atunci am să beau bere şi am să mănânc mici, fasole şi cârnaţi, n-am să mai scriu despre asta…