Posts Tagged ‘interviu’


Reporter: O să începem direct, fără introducere, căci ne cunoaştem destul de bine.

Răzvan:Bine

Rep:Foloseşti droguri?

R:Sunt câteva lucruri care au pentru mine statutul de drog, si pe care le si „folosesc” (zambeste in coltul gurii)

Rep: Care?

R:Iubita, scena de teatru, cuvântul, iarba verde,muntele…

Rep: Te consideri o persoană cu o latură feminină mai accentuată?

R: Da. Mă fascinează femininul într-atât încât ajunge câteodată să mă fascineze şi la propria persoană. In orice caz narcisist. Îmi place de mine fizic şi sunt dispus să las impulsurile din latura asta să zburde în voie, cu toate riscurile.

Rep: Din această cauză ai (n.r.aveam in 2006) părul lung?

R: Poate. Părul lung mi-a plăcut înainte de toate la femeie, până să îmi placă la mine. Mi se pare cea mai frumoasă podoabă a omului. Prima oară am spus-o unui preot, la un botez şi de atunci am reţinut-o ca atare.

Rep: Ce fobii mai ai?

R: Nu mai am, sunt corect politic, moral.

Rep: Eşti o persoană religioasă?

R: Nu. Sunt credincios, dar nu neaparat religios.

Rep: Mai exact?

R: Mai exact nu cred neaparat în Dumnezeul bisericii. Cu atât mai puţin în orice altă religie în afara celei în care am fost botezat. Dar cred în ideea de Dumnezeu înţeleasă în sens ştiinţific. Există un pre-existent, o legitate naturală cu care omul n-are de-a face, o forţă, folosind un clişeu.

Rep: Ai desfiinţa biserica? Religia?

R: Doar dacă aş fi singur pe lume. Nu, nu aş desfiinţa instituţia. Pentru că sunt de acord cu ce propune ea. Aş fi desfiinţat-o în câteva perioade istorice, dar acum nu. Totuşi mi-e teamă de oamenii credincioşi care au siguranţa că există Dumnezeu.

Rep: De ce?

R: Îi consider periculoşi. Cei care nu au nimic de pierdut sunt foarte periculoşi. Prefer oameni care să ţină la viaţa de pe pământ până una alta.

Rep: Te referi la fanaticii religioşi?

R: Cum de ai ghicit? Da, mă refer la o serie de nenorociri care se întâmplă în numele religiei. Vezi Jihadul.

Rep: Apropo, cum vezi violenţa?

R: Nu prea o văd. Cred că din educaţie, nu sunt violent şi nu îmi place violenţa. Poate cu mici excepţii.

Rep: Care?

R: Violenţa verbală mă fascinează. Am încercat de multă vreme să scriu ceva violent şi nu mi s-a părut că am reuşit niciodată.

Rep: Cum vezi desfăşurarea celui de-al treilea război mondial?

R: Pe lângă că mă tem că s-ar putea să o văd de-aproape, nu ştiu sigur, ştiu doar că al patrulea va fi cu bâte. L-am parafrazat pe Einstein

Rep: Să lăsăm la o parte politica, de ce vrei teatru?

R: Pentru că mă tem că… se pierde. Şi nu aş suporta să rămână în istorie că vremea mea a fost aia în care s-a pierdut teatrul. Evit formula „a murit teatrul” pentru că teatrul nu cred că poate să moară, poate doar să se piardă. Nu mi-aş ierta niciodată asta. E o datorie de principiu.

Rep: Te complexează teatrul?

R: Recunosc, o întrebare foarte bună. (râde) Da, ca dracu. Nu mă complexează nimic aşa cum mă complexează teatrul, pur şi simplu mă face să îmi pierd capul, să roşesc, dacă vrei. Şi asta pentru că încă avem o relaţie nedefinită, pentru că încă mă mai surprinde când se dezbracă în faţa mea, încă mă mai surprinde când mă pune pe mine să mă dezbrac. Mă frustrează că nu pot să îl domin, fuge şi eu dă-i şi fugi după el.

Rep: Te ascunzi de el?

R: Eu aşa am zis, că deocamdată ar fi mai bine să mă mai ascund, până mai prind puteri doar că nu prea a fost aşa şi lupta continuă. M-a expus, pentru că în perversitatea lui uluitoare, teatrul expune pe toată lumea.

Rep: Asta doreşti lumii întregi?

R: Cu toate riscurile, da. Asta vreau să fac pentru teatru. Nu eşti om dacă nu te expui. Iar dacă societatea ne tot duce înspre ne-expunere, ne tot dă carapace peste carapace în care să ne închidem, vorba lui Vişniec, cercuri peste cercuri, ba chiar ne mai creează şi lumi virtuale ca să ne păcălim liniştiţi, apoi teatrul are marea datorie să redea omului pe el însuşi.

Rep: Mulţumesc

R: Şi eu.

Later edit: E drept ca e uluitor de inca adevarat, si daca ma intreb acum, tot pe-acolo sunt. Stiam eu ceva :). Doar ca nu stiam ca stiu neaparat. Cu mici adaugiri. Am editat 2 raspunsuri si am scos o intrebare cu totul. Nu spun care. :))


1005311_1.jpg

•Ai prezentat în festivalul de la Piatra Neamţ un one-man-show. Care este diferenţa între o astfel de formulă şi un spectacol de ansamblu, de trupă?

M.D. În primul rând nu cred că trebuie să devină un viciu one-man-show-ul deoarece teatru înseamnă până la urmă echipă, înseamnă energie, joc, partener. La o anumită perioadă însă face bine. Este un gen pe care îl practică de obieci actorii mai în vârstă şi este receptat ca un recital actoricesc dar pentru un actor tânăr, ca mine, e o probă de rezistenţă. e o provocare, poate să ia chiar forma unei spovedanii, unei mărturisi. Îmi place să mă regăsesc în acest gen. Chiar din facultate am cochetat cu genul, am făcut un recital Serghei Esenin. Este un gen care îmi place dar repet nu trebuie să devină un viciu. Când îl faci, trebuie ales cu girjă, lucrat cu un regizor bun, cum a fost cazul meu în întâlnirea cu Cristi Juncu.

• E vorba de o mai mare sineritate, implicare, atunci când faci un one-man-show?

M.D.Nu, nu pun problema aşa, teatrul e teatru indiferent de formulă. Şi mai ales, indiferent de numărul de personaje.

• Cum te raportezi tu ca parte din secţiunea dedicată tinerilor la cealaltă secţiune?Domnul Director Liviu Timuş spunea că vrea să realizez un contact între generaţii.

M.D. Regele e rege, ca să glumim puţin, noi restul suntem bufonii. Oricum, regalul nu intră în concurs. Mi se pare firesc să nu concurez cu regele (râde). Iarăşi, titlul „Tinereţe fără bătrâneţe” e unul care se putea pune cu semnul întrebării, sau cu puncte de suspensie.
Până la urmă, tot ce facem se leagă de momentul care ne-a marcat istoria, anume momentul ’89. Orice facem se leagă într-un fel cu acel moment. Societatea încearcă să se schimbe şi orice facem, şi mă refer aici şi la domeniul nostru, e sub umbrela generaţiei de aur. Sintagma asta există şi a existat. Sigur că au fost şi alte contexte, alţi factori. Au trăit într-un regim, atunci era altă abordare şi de asemenea altă receptare asupra teatrului. Ei bine, de multe ori evit să mă gândesc sau să mă simt ca un epigon, deşi se vorbeşte foarte mult de epigonsim în cazul nostru, a celor ce am urmat acelei generaţii. Sunt o serie de oameni de teatru… nu e nevoie să spun cronicari sau alţii, care pun întrebări retorice gen „unde e x?” sau „unde s-a dus Y?”. Sigur, este istoria ve a noastră, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fim atenţi a prezent şi trebuie să fim de asemenea foarte atenţi la predarea ştafetei. Trebuie umplut bine, cu atenţie, cu înţelegere acest segment între tinereţe şi aşa-zisa bătrâneţe. Nu e mai puţin adevărat că mai există, chiar am întâlnit câţiva oameni care ştiu să predea ştafeta. Foarte rar însă, şi norocoşi sunt cei care dau peste ei.
Nu se poate tinereţe şi atât, adică să fii teribilist, un rebel fără cauză, fără să ştii ce a fost înainte. E adevărat, evident, firesc că trăim alte timpuri, alt statut, alte lupte. S-ar putea ca în fond să nu se fi schimbat nimic deşi se spune că suntem deterioraţi, mai superficiali, dar aici sunt foarte multe lucruri care intrervin… şcoală, maestru, câte şcoli sunt acum, câţi studenţi, câţi aspiranţi, câţi artişti… Dar, cum spunea un bun prieten Ion Potolea de la Târgu-Mureş şi care are o vârstă considerabilă, vreau să cred că fondul lumii e totuşi unul bun iar binele va ieşi la suprafaţă. Altfel, aş vrea să cred că putem să schimbăm ceva dar pe un sistem de gândire bun, nu să schimbăm doar de dragul schiimbării şi nici să rămânem conservatori şi să ne întrebăm „unde-i unul sau altul?”

• Mai exact care e soluţia?

M.D.Ne uităm în oglindă şi asta suntem… teatrologi, regizori, actori, public, generaţia noastră, nu ne rămâne decât să facem ceva.

„Schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri”

• Apropo de asta, care e importanţa factorului numit „public” în această ecuaţie? Cere el ceva ce vă creează disconfort, ce nu puteţi oferi, sau din contră? Cere el monştrii sacri, consideră şi el generaţia tânără epigonică?

M.D. Nu. Publicul are o sinceritate nativă. Un spectator de teatru care a văzut foarte multe spectacole, unul avizat se află pe o lamă foarte subţire, invizibilă putând să treacă foarte uşor într-o scleroză, dar nu sunt toţi aşa. Tradiţia de teatru înseamnă secole de aderenţă la ceva sau altceva. Sunt ţări care se mândresc cu a fi primele care au născut tradiţia, care au avut privilegiul de a dărui continuu. Noi avem o cultură şi o civilizaţie care a început ceva mai târziu, dar hai să nu ne ducem aşa departe… de la paşopt încoace. Publicul trebuie luat aşa cum este. Şi de fapt, el nu este nicicum, nu trebuie să fie cumva. Dacă ar fi ceva de reproşat, reproşul mi l-aş adresa şi mie şi tuturor trupelor. Dacă e ceva de schimbat, atunci schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri. Sigur, la publicul nostru, datorită unei culturi, unei educaţii de teatru, publicul nu se responsabilizează. Prefer un spectator care zice „NU” şi trânteşte uşa, unuia care doarme pe el. În rest, totul ţine de mine. Am ce am, pot să schimb ceva, să propun o luminiţă, dacă este sau nu receptată…

A consemnat Răzvan Zlăvog