Posts Tagged ‘istorie’


(continuare)

Dintr-o perspectivă îngăduitoare aşadar, cele două moduri de a trata povestirea, pe de o parte întru purificare prin depăşirea suferinţei şi, contrastant, întru suferinţă ca purificare în sine, sunt, raportat la fenomenul teatral (înţeles în primul rând ca mod de a spune o poveste, şi apoi privind mijloacele), unul dintre cele mai interesante aspecte pornind de la care se poate desfăşura o analiză spectacologică a montării „Sado-maso blues bar”.

Aşadar, problema suferinţei ca modalitate, ca scop în sine, şi nu ca obstacol, aşa cum propunea formatul tradiţional, dezvăluie o serie de aspecte, între care alegem să poposim asupra unuia în mod special: sado-masochismul .

Între multele aspecte cu care arta contemporană, în general şi teatrul contemporan, în particular, aleg să ne surprindă, să ne pună la încercare sistemul de valori şi valorizare, prejudecăţile şi limitele umane, înclinaţiile către abordarea practicilor sado-masochiste (fie implicit, fie explicit) sunt, în context, o miză puternică, un racord la ceea ce e vehiculat tematic la nivelul culturii europene (şi de peste ocean) în peisajul contemporan, aflat, de bună seamă, în continuă evoluţie şi modificare.

În sprijinul acestei afirmaţii am putea înşira fără mari sondări artişti din toate domeniile artei care au tratat această temă, dar considerăm că nu este necesar, cu atât mai mult cu cât exemplele sunt multe iar spaţiul dedicat tezei noastre, redus.
Interesant însă nu este modul în care această temă a circulat şi circulă în artă, cât mai ales modul particular în care este tratată în contemporan, în actualitate –ca soluţie, atât drept cauză cât şi ca efect totodată, ca sens, ca opţiune.
Unul dintre cele mai fericite exemple la care vom apela totuşi pentru a surprinde, măcar într-o măsură nuanţele pe care le comportă tematica, este producţia cinematografică franţuzească „Jeux d’enfants” . Povestea de dragostea a doi tineri care, dintr-un joc care le pune la încercare între altele curajul şi spiritul de aventură îşi transformă viaţa într-un calvar, iar provocările devin din ce în ce mai dureroase până când, în final, îşi pun capăt zilelor. Departe de a fi identic tiparului Romeo şi Julieta, povestea jocului morţii este una care relevă aspecte precum intensitatea suferinţei, intensitatea durerii sufleteşti, intensitatea morţii, în cuplu, dar nu pentru a completa ideea unei iubiri, nu pentru a oferi o morală, nu pentru a izbăvi, ca la Shakespeare. Astfel, nu se pleacă de la obstacole (cum e cazul familiilor în R&J), pentru ca mai apoi să fie depăsite, ci din contră, se pleacă de la o stare de normalitate pe care se adaugă programatic (sadic, fără doar şi poate – voit) obstacole care intensifică totul până când, intensitatea finală –moartea fizică– îşi spune cuvântul.

Nota:

Sado-masochismul este folosit în sens larg, nu ca practică având ca rezultat plăcerea sexuală, ci ca plăcere de a produce şi suporta durerea atât la nivel fizic cât şi la nivel spiritual (suferinţa)

Anunțuri

sadomasobear.jpg

** acest studiu are caracter teoretic si nu isi doreste sa fie pro sau contra practicilor sado-masochiste.

Premisă:
Conformă cu una din teoriile lui H.R.Patapievici, culeasă din conferinţele despre situaţia de fapt, adunate sub titlul de „Discernământul modernizării” (Humanitas, 2004)

Istoriile tradiţionale, spune Patapievici, dezvoltă un tipar de construcţie care înaintează progresiv de la rău spre bine. În dihotomia fundamental etică, fiecare povestire tradiţională are ca scop final, declarat sau doar intrinsec, descoperirea unei învăţături, unei morale. Care morală nu îşi permite să fie, în nici un fel de context, altfel decât înălţătoare, catarhică, îndreptar sau model etc.
Odată cu invazia modernităţii , sensul unei istorii tinde să se înlocuiască de o miză opusă, antipodică. O istorie modernă începe bine şi se termină prost. Sau, după caz, nici măcar nu mai începe bine. În oricare caz se termină prost (ne-bine).

Ducând mai departe această perspectivă, putem susţine existenţa unui non-sens al istoriei/istorisirii (atât la nivel de macro-cosmos, cât şi la nivel individual). De altfel, istoria de după postularea morţii lui Dumnezeu în secolul XIX furnizează variante multiple ale acestui non-sens. În acelaşi timp însă, putem deduce existenţa unui alt sens, unui nou sens, plecând tocmai de la premisele care stăteau la baza anulării lui: traseul descris de conştiinţa individului pre-modern este unul liniar, care are început şi scop totodată, respectiv depăşirea suferinţei şi accederea la starea de fericire; omul modern nu mai funcţionează linear ci iradiant, iar suferinţa nu se mai alfă într-un punct al traseului, deci nu mai trebuie depăşită, ci din contră, trăită laolaltă cu celelale aspecte existenţiale.

Note:

  • Delimitarea termenului „istorie” de cel care desemnează ansamblul evenimentelor din trecut, (istoria ca ştiinţă) şi asimilarea sensului de povestire.
  • Modernitatea este înţeleasă în sensul ei complet, de epocă istorică recentă.
(va urma)

gangs_of_new_york_ver4.jpg


Nu e puţin lucru să vezi într-un anume moment din istorie întregul “mers înainte” al civilizaţiei, al societăţii. În această cheie, Găştile din New York prinde în câteva ore trecerea de la haos la ordine, profeţiile despre trecut şi amintirile despre viitor ale continentului nou- America. Istoria nu e întâmplătoare. Sau dacă este întâmplătoare, este exact atât de întâmplătoare cât e nevoie. 

De aici începe balul cinematografic. În orchestra dirijată de Martin Scorsesse, e dificil dacă nu chiar imposbil de surprins vioara întâi. Imaginea, ca şi tot setting-ul, ca şi efectele de sunet sunt pe rând solişti şi acompaniament. E însă greu să treci cu vederea imperiosul şi cred, hotărâtorul aport al montajului -Thelma Schoonmaker, probabil unul dintre cei mai buni editori (monteuri) de producţie lungmetraj în viaţă, a cărei poveste cu Scorsesse i-a adus oscaruri şi alte premii pe bandă rulantă. Din montaj, cadrele îşi dispută supremaţia, ai impresia că este o luptă a diverselor imagini pentru onoarea de a sta cât mai mult în viaţă, la vedere. Ca şi Găştile. Uimitor, şi nu doar în cazul acestui film, este cum montajul oferă cheia unei creaţii de o asemenea amploare. Cadre din prezent bântuite de forţa celor care au trecut, reveniri, jongeluri între trecut, prezent şi viitor, magie şi alta nu.
Din distribuţie, Di Caprio foarte fain, Daniel Day Lewis mai mult decât bun, extrem de atent în compoziţie, curat, Cameron Diaz poate în cel mai solid rol pe care l-a făcut vreodată, Jim Broadbent (pe care l-am remarcat şi în Moulin Rouge-ul lui Buz Luhrmann) politician de rasă, cu fineţuri şi subtilităţi şi John C. Reiley pe care mi-l amintesc din The Hours, într-un rol secundar excepţional, aici într-o notă poate mai bună decât nota medie.

Un alt vârf e coloana sonoră care culminează cu U2 şi „These are the hands that built America”, un alt super-song pe linia Bono şi mesajele de „live as One”, mai presus de rasă, mai presus de orientare politică sau de alt fel, într-o măsură mai presus de bine/rău, corect/incorect. Frumos mod de a încheia o pledoarie despre trecut şu viitor de asemenea anvergură.