Posts Tagged ‘Mariana Mihut’


 banalitatea-raului.jpg

Mergem la teatru… mai des sau mai rar, din curioziate, din snobism, din lipsă de altceva, din pasiune, din datorie… mergem la teatru. Şi dacă tot mergem şi plătim un bilet, avem şi păreri…nu numai că le avem dar le şi emitem… e dreptul nostru, al spectatorilor de teatru. Avizate sau nu, îndreptăţite sau nu, sincere sau nu…părerile circulă; atât în foaiere la pauză sau după spectacol cât şi în sală în timpul spectacolului (din păcate). Ei bine, eu voi scrie despre un spectacol despre care nu am păreri.

„Eseuri despre banalitatea răului” de la Teatrul Metropolis, în regia lui Mihai Măniuţiu, avându-i în distribuţie pe Mariana Mihuţ, Mircea Albulescu şi Claudiu Bleonţ, nu mă lasă să am păreri. De ce? Foarte simplu: pentru că mi-a provocat o stare- o stare numită generic emoţie. Şi când se întâmplă acest lucru, părerile oricât de obiectiv şi profesionist formulate ar fi nu îşi mai au rostul. Aşa că nu vreau să mă raportez la acest spectacol cu mintea limpede şi analitică a unui critic, ci prin prisma celei care s-a lăsat emoţionată de trei poveşti cât se poate de verosimile, spuse în trei moduri radical diferite şi care laolaltă au conturat o idee universal valabilă. Acestea fiind premisele, iată şi lămuririle de rigoare:

Cele trei monologuri ne sunt administrate în doze homeopatice ca vaccinuri împotriva răului din noi înşine care neasumat şi neexorcizat duce fie la alienrare, fie la obsesie, fie la pierderea demnităţii. Aceste stări sunt prezentate ca fiind paroxistice şi fără întoarcere; odată produs răul în forma sa perfectabilă, e adevărat, dar tinzând spre perfecţiune, este definitiv. Ordinea celor trei monoloage nu este deloc întâmplătoare; se porneşte de la durerea supremă, asumată şi transfomată în nebunie duioasă, se trece la mania de a fiinţa prin rău şi se ajunge la înjosirea primită ca ultimă soluţie de vindecare a frustrării. Această enumerare propusă în spectacol, presupune inversarea ordinii fireşti prin care se ajunge la acea egalitate cu tine însuţi şi cu nimeni altcineva, cu fericirea totală găsită în mijlocul celor mai de neconceput orori, fericire pe care toate cele trei personaje o simt, care însă atinge rangul de frumos doar în primul monolog. Se face o regresiune e demersului de a te reconcilia cu tine şi cu lumea: de la serenitate, la încrâncenare şi la derizoriu. Şi asta pentru că în cele mai multe cazuri, noi suntem abia pe prima treaptă a acetei ascendenţe, ezităm să pornim pe această cale a cunoaşterii răului din noi şi preferăm să ne zbatem din teamă sau comoditate undeva între josnicie şi dezonoare, crezând că acestea sunt relele cel mai puţin blamabile. Neavând alte argumente decât emoţia spectacolului vizionat, vă spun însă că greşim flagrant.

Dacă la intrarea în sală nu am dat prea mare importanţă titlului spectacolului, după vizionare am înţeles că nimc nu poate fi mai rău în rău decât însăşi banalitatea lui. Firescul oamenilor care fie fuseseră victime colaterale ale experimentelor răului, fie experimentaseră răul pe alţii, fie acceptaseră să fie ei înşişi experimente ale răului, faptul că la o primă vedere nu erau cu nimic deosebţi de mine sau de ceilalţi, dar mai ales felul în care se acomodaseră cu acest dat existenţial, m-au făcut să zâmbesc amar în timp ce ieşeam din teatru, gândindu-mă că într-o oarecare măsură sunt la fel de vinovată ca ei: ca acel biet impotent care din frustrare şi disperare a ajuns să fie dispus să creadă că dacă ucide şi se lasă violat de un bărbat devine şi el „bărbat adevărat”, a cărui primă vină nu a fost alta decât iubirea, sau ca acel „securist ideal” care îndosaria şi arhiva pe toată lumea, stabilind după bunul plac cine e hoţ sau criminal, a cărui primă vină a fost curiozitatea, pentru că şi eu am curiozităţi. Dar şi la fel de nevionovată ca femeia a cărei „vină” a fost că nu a fost ce trebuia să fie: ariană şi pentru asta a plătit cu idealurile sale, cu iubirile sale şi cu viaţa copilului ei.

Luciditate, tensiune, iubire, patimi, compasiune, linişte, vitalitate…câteva cuvinte pe care le-aş asocia cu acest spectacol. Dincolo de orice senzaţie sau gând… emoţia este cea care respiră prin porii acestei trilogii a răului (din noi).

*cronică scrisă de Alina Epingeac

Anunțuri

1162505313.jpg

Un regizor ca Felix Alexa este in stare, fara discutie, sa faca din leit-motivul unei piese o realitate la care, vazand specatcolul sa te conectezi din toti rarunchii. Asa si-aici. Piesa de la Sala Amfiteatru debordeaza de neintelegeri, care mai de care mai vizibile. La nivelul intentiilor actorilor, la nivelul relatiilor de joc, la nivelul citirii textului, la nivelul scenografiei. Totul e o cumplita neintelegere.

Dar sa o luam pas cu pas.  Doamna Mariana Mihut este pilonul de baza al constructiei, mama, care dintr-o neintelegere ucide pe cine nu trebuie. Partitura nu e foarte complicata, experienta actritei isi spune cuvantul, iar restul vine de la sine. Din pacate insa, chiar si domnia sa pare neinteleasa, suspendata undeva intre tehnica impecabila si unele excese de sentiment scenic. Sigur, tragedia, caci asta trebuie sa exprime, este mai mult decat vizibila, asadar punct ochit, punct lovit. Irina Movila, interpreta fiicei, care ucide si ea pe cine nu prea trebuie, vine ca un adaos la tragedie, in masura in care ea, spre deosebire de mama, mai are si vise, idealuri, concretizate in voiajul catre o plaja indepartata.  In fapt, demersul ucigas destrama tocmai ultima posibilitate de a mai indeplini visul.  Mihai Calin, cel ucis fara sa fie neaparat cazul, dintr-o neintelegere, nu pare sa se inteleaga prea bine nici cu partitura, darmite cu cele dou doamne. Mai mult, el are reale probleme in a interpreta alaturi de cele doua femei, la care se mai adauga si Lamia Beligan, intr-o distributie cum nu se poate mai de neinteles. Inchistat, temator, cliseic si chinuit in interpretare, Mihai Calin nu se intelege de niciun fel cu Lamia, interpreta sotiei care nu intelege de ce nu vrea sa il lase pe sotul ei sa se intoarca acasa dupa 20 de ani. Ba da, din dragoste, dar nu cu Mircea Radu. Probabil pentru a da masura tragediei prin lamentari de multe ori cu iz de teatru de amatori. Balanganeala de pe un picior pe altul, cu care ne trateaza Lamia este mai mult decat imputabila regizorului, care, datorita probabil unor intentii neintelese a reusit sa smulga cateva rasete infundate unor spectatori sinceri care nu stiau din bagajul cultural ca „Neintelegerea” e scrisa de Albert Camus cand Rusia si SUA stateau cu degetul pe butonul rosu, ca vorbeste despre inutilitatea conventiilor, valorilor, legilor vietii omenesti, ca intr-un fel de „destertaciunea destertaciunilor”. Ca e o piesa tragica la care vii vesel si pleci plin de ganduri negre, mai educat, mai plin de sens, pentru ca tocmai ai vazut o tragedie la care ai ras.

Si pentru a evita orice urma de neintelegere, specificam ca facem o disctinctie clara intre textul literar valoros al lui Camus si montarea lui Felix Alexa, asa cum trebuie distins un lucru cert, de unul neinteles. In sprijinul acestei deosebiri functioneaza cum nu se poate mai bine scenografia atat de specifica lui Felix Alexa incat aproape ca il exprima numai pe dumnealui, muzica cu accente de tragedie, nu-i asa, perfect potrivita, jocul de lumina si intuneric, cu adanca incarcatura simbolica si alte asemenea neintelegeri.

Si astfel nu inteleg eu de ce, pe banii mei se produc piese de asemenea rang. Razvan Penescu sa traiasca si atitudinea dumnealui pe care banuim ca o cunoasteti!

***Tinem sa mentionam ca spectacolul descris mai sus este analizat in functie de o reprezentatie recenta. Nu ne asumam in niciun fel raspunderea pentru degradarea calitatii lui de la premiera si pana acum si nici nu consideram aceasta ca fiind o circumstanta pentru calitatea realizarii scenice.