Posts Tagged ‘Marius Manole’


*sinucigasul-16La o asemena distribuţie te prind fiorii când trebuie să te instalezi înăuntru şi trebuie să diseci. Când ştii că trebuie să analizezi Dan Puric, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Ileana Olteanu, Marius Bodochi, Marius Manole, Tania Popa, Silviu Biriş, Maria Buză, Andrei Finţi, Lamia Beligan, Rodica Ionescu, Florin Lăzărescu, Tatiana Constantin/ Ana Macovei, Vitalie Bichir, Alexandru Nedelcu şi Nikita Dembinski. – e de groază.

În fine, depăşim momentul.

Spectacolul este foarte bun din punct de vedere tehnic. Cel puţin distribuţia nu e degeaba. Sunt actori “at their best” şi asta nu e puţin lucru.

Altfel,  scenografia e nulă sau ca să nu jignesc, greoaie, greu expresivă, regia e apatică, nimic spectaculos.

Însă când vine vorba de ce fac actorii pe scenă lucrurile încep să aibă sens.

Puric face tehnic un rol perfect. În energie are mici fluctuaţii şi în implicare se clatină. Dar Puric pare deja un orator nu un actor. Orice înseamnă asta.

Costel Constatin e sănătos tun. Metaforic spus.  Îl iei de-acolo şi îl pui acolo instantaneu. Tehnic e impecabil.

Adela Mărculescu şi Doamna Ilean Olteanu sunt pline de viaţă şi îl înnebunesc pe Puric. Aduc întreaga partitură la un alt ritm şi tehnic sunt perfecte.

Bodochi e în nota personală, la care cred că a ajuns numai datorită experienţei şi valorii. Nu cred că voi apuca să îl văd vreodată pe Marius Bodochi implicat în ceva alta decât propria performanţă pe scenă.

Marius Manole  e exact de acolo şi nu se lasă până nu colorează în fiecare nuanţă posibilă scena şi apariţia sa. Semnele probabile ale unui mare actor. În rol secundar, Manole cere încă foarte mult de la el şi de la noi. Poate totuşi prea mult. Încă nu m-am hotărât.

Tania Popa aduce energia unui întreg şir de personaje feminine din teatrul românesc. E fabulos şi puţin ne-credibil. Fără un ochi avizat rişti să fi deranjat iar un ochi avizat presuspune aici cunoştinţe de spectacologie a teatrului românesc. Uf!

Mai avem un cuplu pe scenă, bun, dar cu distribuţia nominal analizată ne oprim aici.

Revenind la spectacol în sine, încep problemele. Ceva nu funcţionează bine deloc în sala Amfiteatru a TNB-ului. Cu excepţia Reginei Mamă parcă sala încurcă regizorul mai degrabă decât îl ajută.  Circularitatea scenei sau poate simplu sentimentul de amfiteatru şi ataşamentele care vin cu acest concept fac totul să pară sec, kitch-os aproape. Butaforie. Fals. Fie scenografia nu a fost deloc inspirată fie s-a limitat la posibilităţi, dar în continuare sufăr după ce văd soluţiile propuse de regizorii care montează la Amfiteatru.

În fine, ca să nu critic ne-constructiv, sugerez fin o atentă împărţire a spaţiului şi o mare atenţie la gradul de umplere a scenei moment după moment.

Altfel, substanţial piesa ne duce pe meleaguri foarte proprii. Ne recunoaştem pe-acolo. Nu e complicat. Omul sub presiunea societăţii, identitate, reponsabilitate. Cazul care îmi vine în minte este cel al unui om care şi-a postat pe youtube un filmulet în care s-a spânzurat. Iar oamenii, crezând că este o glumă, un experiment, l-au încurajat. Însă acel om chiar s-a spânzurat.

Regizorul Felix Alexa face iar abuz de putere, ne ia pe sus cu numele tari. Însă spre deosebire de alte montări, de data asta nimereşte (rezultat al valorii sale desigur) reţeta câştigătoare. Chiar dacă bănuiesc, ştie că se plasează pe sine în plan secund. Oricum, chiar dacă nu performează nemaipomenit, numai Domnia-sa putea produce aşa ceva.

Până la urmă o montare folositoare, poate cu iz comercial prea pronunţat, dar am apreciat ceea ce era de apreciat. Cred, cel puţin.

Rămânem cu cronica groazei.

pt.m.

Pt. foto complimente Teatrul National Bucuresti. Fotograf: Tudor Predescu. Foto apartine TNB. O institutie care ne respecta. Si se respecta.

Anunțuri

manole-si-carmne.jpg

Virtuţile pasivităţii pică greu la stomac într-o cultură care de ceva decenii încoa bagă viteză şi ridică la rang de zeitate factorul activ, acel „a face”. Cu viaţa personală, cu viaţa celorlalţi, pentru tine, pentru ceilalţi, ş.a.m.d.
Iubirile interzise de obicei scot în evidenţă asta. Trebuie să aştepţi ceea ce ţi-e interzis. Iar beneficiile, poate greu de conceput de către orişicine, par evidente, prin prismă existenţială.
Astfel, cele două părţi ale trilogiei orientale de la TNB, regizate nu fără sens dar nici extrem de spectaculos de Issey Takizawa, ne mai fac să ne potolim un pic nesaţul de acţiune, pe care îl primim aproape intravenos de la unii alţii. Rezultatul nu e melancolia expectativă românească, de altfel textul aparţine unui scriitor japoez, Yukio Mishima, ci un soi de ştiinţă a aşteptării. De care însă nu suntem complet străini. Chiar dacă unii actori din distribuţie lasă impresia că sunt. Nu dăm nume, pentru că nu e atât de grav.
În fine, două poveşti de iubire, pe de o parte lesbiană, a unei pictoriţe celibatare pentru modelul ei, o femeie înnebunită de iubitul ei care a părăsit-o şi pe de altă parte o iubire incestuoasă care, slavă lui Lao Tze, părea a lui Marius Manole pentru Carmen Ungureanu, sora lui şi sclava lui. Da, am zis bine.
De aici, accentele, uneori fine, alteori mai drastice, scoteau în lumină veleităţile unui text frumos, poetic, sensibil, cu imagine dar şi cu stare, cu atmosferă. Scenografia lui Masami Inoue, nu atât de spectaculoasă pe cum ar fi părut interseant să fie, dată fiind lumea plină de culoare şi simbol din Japonia, (sau cel puţin varianta europeană a ei) a fost totuşi bine şi coerent gândită şi binişor realizată tehnic. Axată pe simplitatea spaţiului, pe imagini pictate, în sensul pur de decor.
În interpretare, actriţa japoneza Kana Hashimoto merită o oră din viaţă. Fie şi pentru că e ofertantă perspectiva de a imagina prin ochii ei lumea orientală, experienţa unei iubiri cu sens, în ciuda aparenţelor.
Alte puncet cheie (şi forte) Carmen Ungureanu, într-un rol de sclav din iubire pentru fartele ei, (jucat de) Marius Manole, un fiu moştenitor care consumă orice altceva decât ceea ce i se dictează dinlăuntru să consume. Iubirea incestuoasă pentru sora sa. O relaţie adâncă –iertare pentru formulă, dar pare adevărată– , lucrată în interiorul ei şi mai puţin pe dinafară, de la doi actori care nu de puţine ori uită formele pentru conţinut. Din nou, slavă lui Confucius.
Din distribuţie mai fac parte cu mare succes, Teodora Mareş, Marius Bodochi, Brânduşa Mircea.


sta_saploua_2.jpg

 Sta sa ploua este acea stare in care astepti sa se intample ceva. Orice, fie bun, fie rau. Un fel de linistea dinaintea furtunii.
„O blonda, o nu tocmai blonda si o bruneta de-a binelea” (Tania Popa, Maria Buza si Antoaneta Cojocaru). Fiecare dintre cele trei prietene isi aduce aportul la trupa de muzica pe care au infiintat-o: „Sta sa ploua”- Fetele sunt talentate, canta bine, arata bine, dar degeaba. O preselectie la Mamaia e singura perspectiva palbabila. Restul sunt vise. E clar ca ceva le lipseste. Ei bine, acel ceva ne priveste pe toti, chiar daca comicul (mai mult decat savuros si dus pana la hohote de cele trei actrite) nu face evident lucrul acesta. Lia Bugnar spune un pic mai mult cu „Sta sa ploua” , vorbind despre puterea de decizie, despre compromis, despre principiu, intr-un domeniu pe care il cunoaste foarte bine, acela al showbiz-ului (in sens extins).
Solutia e dragostea (atentie, nu prostitutia!!) si vine de la cel care le inchiriaza fetelor camera, garsoniera, bucatarie, studio de repetitii- create inspirat de Dragos Buhagiar. Marius Manole este Paul, bogat si cu relatii care mai de care, interpretat intr-o nota fina, fara vulgar si extrem de echilibrat comic. Acest Paul, care initial este sperietoarea fetelor pentru ca vine dupa chirie, se transforma in cel care face primul lucru interzis, iesit din principiu, din norma: asculta la usa conversatia fetelor. Rupere de nori, in sfarsit.
Paul afla de dragostea fetei brunete pentru el (impartasita de altfel) si le mestesugeste un super-contract. Happy-endul te bucura. In sfarsit, dupa ce te amuzi o ora intreaga nu-ti mai vine sa iti smulgi parul la sfarsit, asa ca la teatrul contemporan.


image1127-priv.jpg

Cum ar fi sa participi la un cenaclu literar în atmosfera unui club de drum&bass? Dar să mergi la Teatrul Naţional din Bucureşti ca să participi la aşa ceva, cum ar fi? Dar să asculţi recitarea la microfon, dar să fie acompaniată de proiecţii, dar să se mai şi danseze pe fundalul poveştii, pe o scenă de teatru, în mişcări coregrafice parcă de marionete?
Ar fi ca şi cum ai combina baba cu mitraliera (nu e întâmplătoare deloc comparaţia) sau în fine, ca şi cum ai pune alături… Privighetoarea şi Trandafirul, la sala atelier a TNB.

Baba: Un text fin, de meşter, al lui Oscar Wilde, mai puţin “wild” decât în creaţiile cunoscute in alte genuri decat basmul, o alegorie despre sacrificiu, despre perenitatea sentimentului, şi eternitatea morţii, despre logica-ratiune si iubire etc. Compoziţia lui Marius Manole, naratorul, este una unitară, în tonuri adânci şi cu o tentă de poveste de copii, ca un fel de artă de a descoperi lumea ca şi cum ai văzut-o pentru prima oară, în fiecare moment la ei ; în acelaşi ton, un text tradus în figuri de stil, în retorică deschisă, plină, cu picaturi de fabulos şi tehnică narativă clasică.

Mitraliera: Scenografia, construită de Dan Titza anume pentru practicarea proiecţiilor video meşteşugite de Ioan Cocan împreună cu muzica de club de “chill out” sau orgă electronică şi încă ceva pe-acolo (Logan Fisher, Yann Le Blay, ca să verificaţi dacă am nimerit-o cu încadrarea, pentru că nu sunt convins), sunt elementele pe care se bazează în principal mitralierea spectatorului. Blocuri, maşini, vizualuri grafice, costume cu accente colorate, de club, şi nararea la microfon de către un narator semi-dezbrăcat, în blugi. Plus coregrafia şi mişcările pe scenă, automatizate, robotizate, de marionetă contemporană –gândite de Eduard Gabia şi simţită de Carmen Ungureanu şi Eduard Adam.

Baba şi mitraliera: pentru “pudici”, conservatori, tradiţionalişti, nostalgici sau cum s-or mai numi ei e posibil să funcţioneze baba. Pentru cei care sunt altfel, poate să funcţioneze mitraliera. Riscul este ca pentru niciunii să nu funcţioneze nimic. Cert este că, atât estetic cât şi contextual, extra-estetic, Carmen Lidia Vidu, împreună cu echipa face un demers pe care mulţi l-ar fi crezut realmente imposibil: pune baba să tragă cu mitraliera, ceea ce nu e puţin lucru şi de bună seamă e salutar, la noi, la TNB. Mai este totuşi un gust, o senzaţie, cum că, cu o aspirină nu trec toate bolile. Dar asta-i altă discuţie.