Posts Tagged ‘moarte’


Categoria “Cronică de carte mică” prezintă <Oscar şi Tanti Roz>, de Eric-Emmanuel Schmitt.

Oscar este un copil de 10 ani, aflat foarte aproape de moarte, în spital, din cauza unui cancer. La sugestia unei asistente care se ocupă de îngrijirea copiilor bolnavi- Tanti Roz, Oscar îi scrie lui Dumnezeu în fiecare zi din cele numai câteva care i-au mai rămas de trăit.

Stilul scriiturii este unul extrem de personal, colocvial, şi tutuiala faţă de Doamne-Doamne  pare firească şi explicabilă. Ca şi faptul că Oscar e foarte circumspect faţă de potenţele lui D. “Nu sunt foarte sigur dacă asta ţine de spirit, căsătoria adică, şi dacă e de domeniul tău. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă tu poţi să împlineşti genul ăsta de dorinţă, tip agenţie matrimonială, sau dacă e cazul să mă adresez în altă parte.

Calităţile acestei cărţi mici reies cumva din stil dar şi din metafora care centrează şi adună experienţele puştiului în spital. El trăieşte în fiecare zi câteva zeci de ani, printr-o convenţie, ca să poată să aibă şi el parte de toate experienţele pe care le trăiesc ceilalţi oameni.

Foarte frumoasă -şi exact acesta e cuvântul potrivit- este şi relaţia de prietenie între copil şi Tanti Roz. În esenţă, marele merit al acestei bucăţi de literatură este aceea că declanşează un sentiment puternic de empatie faţă de suferinţele micuţului Oscar, şi apoi îl foloseşte -pe acest sentiment- ca să dezvolte o povestioară despre iubire, speranţă, prietenie, credinţă şi moarte. Fără valenţe stilistice complicate, fără subtilităţi de compoziţie literară.

În continuare, câteva citate simpatice:

“Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?”

Viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi

Mulţumesc Ştefania pentru carte :)– acesta nu este un citat. Sau e un citat din mine.

Detaliile editoriale nu le cunosc, pentru că am citit cartea pe computer. Cred că este a doua oară în viaţa mea când fac asta. Categoric nu e la fel de plăcut precum în varianta clasică, filă cu filă. Cartea se găseşte însă la noi în librării, din câte ştiu.


suziqueDeparte de mine dorinţa de a da evenimentelor o amploare mai mare decât o au. Şi totuşi în momentul în care am postat ideea în categoria Cronici aflate în proiect, ştiam ce vreau să spun. Mai bine zis simţeam ce vreau să spun.

Mor marii artişti. Din ce în ce mai mulţi. Şi români şi de pe alte meleaguri. Şi nu zic că nu e firesc să mai şi moară artiştii, pentru că şi ei sunt oameni, dar când se întâmplă atât de mult, atât de des, ceva devine ciudat.

Şi poate nu ar deveni ciudat, dar senzaţia de pierdere pe care ţi-o lasă moartea unui mare artist e dublată de teama că nu vei mai putea pune în loc altul. Mă simt atras de ideea de a începe să dau cu pietre prin toţi cei care ştiu eu că poartă o vină pentru aceea că nu se mai cresc artişti la noi, dar ar fi absurd.

Situaţia trebuie conştientizată altfel. Trebuie să ne întrebăm ce facem cu sute de actori care termină facultatea anual, care e sistemul care îi absoarbe după, ce face critica apropos de tinerii care sunt buni, ce se întâmplă cu tinerii critici, etc. Şi asta doar în teatru!

Eu m-am întrebat de mult. Şî mi-am şi răspuns în toate modurile pe care le-am putut gândi. Şi concluzia e asta. Apariţia şi dezvoltarea unui mare artist (de talia celor pe care încă îi plângem) aprope că ar fi o minune în ziua de astăzi.

Aşadar lansez acest apel. Cei care cred că pot ajunge mari artişti (sau cred că sunt deja) să dea un semn.

Mulţumesc.

In foto, intr-un dintre cele mai extraordinare creatii, si nu sunt putine, care apartin bunei mele prietene, Suzana Macarie. www.suzique.wordpress.com si www.suziqueartistique.wordpress.com

kamikaze2.jpg

“Kamikaze”, textul Alinei Nelega montat de Gavril Cadariu la Teatrul German de Stat din Timişoara propune două tipuri de pledoarie despre cum e bine să trăieşti. Sau despre cum trăieşti să fie bine. Un chirurg de succes, obişnuit, aşa cum însusi spune, să fie pe primul loc, pledează pentru o viaţă generic spus liniştită. Cu copii, nepoţi, strănepoţi, grătare în weekend, cu soţie frumoasă şi chiar docilă. Un univers controlabil ca şi o masă de operaţie, în care operaţia este una simplă. Aproape de rutină. La polul opus, soţia sa taxează tocmai acest fel de viaţă, în care rutina şi controlul se împletesc în ceva sec, fad şi drept urmare dureros.
Metafora de bază se conturează în jurul pasiunii pentru motocicletă; personajul absent, dar foarte bine conturat, Duke, la care ambele personaje se referă când pledeaza propriul crez si propriile dorinţe, aduce în discuţie moartea. Nu însa moartea ca idee, concept, abstract, ci moartea ca realitate, ca opţiune. Vântul de pe motocicletă, care te absoarbe şi te controlează, adrenalina care pompează natural în sânge duce la absorbţie totală. Alegerea ramâne la latitudinea specatorului. A avea dreptul la viaţă se traduce prin a avea dreptul la alegerea propriei morţi. Altfel e fară sens. Sisific.
Cei doi actori (Christine Cizmas si Wolf E. Rahlfs) reuşesc să îşi creeze cu uşurinţă al treilea pol, într-un decor minimal, ajutaţi de efecte de lumină care îţi conduc atenţia. Pledoarii convingatoare, aproape frustrant de convingatoare, prin justeţea cu care sunt abordate şi prin relaţia care respiră, ca o balanţă, fie într-o parte, fie în cealaltă. O invitaţie la vals pe motoare puternice, în ritmuri (interioare) de Freddy Mercury. Ride the wild wind…