Posts Tagged ‘Odeon’


e-doar-sf.jpeg

Întoarcerea fiului risipitor, ca într-un fel de junglă populată de figuri care nu par oameni, cât mai degrabă subconştienturi afişate, obsesii şi complexe, traume vii. Şi totuşi sunt de-ai noştri, nici mai mult nici mai puţin, cum s-ar zice „în carne şi oase”. Îi recunoşti, nu după râsul isteric care nu îţi e tipic, nu după lungile poveşti despre plimbarea de duminică, nu după mişcările coregrafice în care îşi desfăşoară actele sexuale, pe fond roşu, cu inimi (cicatrizate, mă întreb). Dar îi recunoşti, îi ai în familie, îţi sunt prieteni, cunoştinţe, îi vezi la TV, sunt oameni.

Aşadar, nu doar o călătorie în spaţiul interior al unor oameni, cât mai ales una în interiorul propriului fel de vedea lumea când e pe sfârşite: „Mă simt iubit în viaţă aşa cum ai vrea să fii iubit mort” spune personajul interpretat atent de Cristi Balint. Probabil că atunci când ştii că mai ai puţin şi mori, te simţi deja mort.

Nu doar o peroraţie despre frică şi paralizie, cât un cumul de mici realităţi, care se despart şi se împart precum celulele, atunci când din afară stimulii sunt diferiţi: fie un frate hiper-sensibil, fie o soră părăsită, fie o mamă uitată şi uitând.

Nu doar un set de invenţii regizorale, ci un tot unitar, gândit şi legat, legalizat, într-un fel, într-un spectacol, show. Cu scenografia lui Mihai Păcurar, care duce totul în unghi, la punctele de fugă ale unei perspective care parcă strigă manifestul omului-postmodern.

Pentru că am şi avut ocazia să comparăm cumva varianta franţuză a textului lui Jean Luc-Lagarce, prin supra-titrare, e nimerit să subliniem şi acurateţea Eugeniei Anca Rotescu, care face bine ce face, deschizând parcă la fiecare translare semantică, mai mult şi mai mult sensurile.(cât am reuşit să urmăresc desigur)

Distribuţia, cu plus pentru rolurile feminine (Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Meda Victor) -în ton cu atmosfera de fond, fără suişuri şi coborâşuri. Mihai Smărăndache, după Quintonce din „Inimi Cicatrizate”, parcă din ce în ce mai bolnav pe interior, iar Adrian Draganescu în partitură. Cu excepţia chansonette-ei cântată live (lăsând senzaţia că este playback –apropo de calitatea interpretării) de Mihai Smărăndache, care semnifică în sine un moment de teatru de calitate.

Peste toate, un show definit, poate nu atât de intens, ci doar mai tensionat. Şi până la urmă, pe bună dreptate, ce să fi fost mai mult decât „…sfârşitul lumii”(?)

*Despre lansarea de carte nimic pentru că în necunoştinţă de cauză am ocupat un loc rău plasat în holul teatrului Odeon, altfel gazdă bună şi ca de fiecare dată în haine de sărbătoare, parcă.


 block-bach.jpg

„După blocurile gri, stăm noi majoritatea”. Sau in ele. Ăsta pare a fi un lucru cert, de mult. Nu mai puţin adevărat e că aceste blocuri gri, lăsând la o parte aspectul arhitectonic mizer şi simbolistica epocii de tristă amintire, ne influenţează şi ne-au înfluenţat întotdeuna câte puţin în fiecare părticică din noi. Am cunoştinţe care uitându-se pe geam nu vad altceva decât alte 10-11 blocuri de plăci, de beton, gri, cu balcoanele închise sau deschise. Zilnic. O perspectivă realmente splendindă.
Răzvan Mazilu, CRBL, Coca Bloos şi Monica Petrică împreună cu coregraful Amir Kolben propun altceva. Să ne învăluim povestea blocului personal, povestea inimii betonate, cu muzica lui J.S.Bach. Să ne atragem unii pe alţii în dansul dreptului la vieţuire. O miză extremă, o reuşită pe măsură.
Cu o scenografie pe linie, la care au lucrat Laura Paraschiv şi regizorul spectacolului Alexandru Dabija, construită în două planuri, o schelă tradusă prin scările blocului şi o proiecţie în mişcare cu un bloc, un imens fundal aşadar.
Mişcarea, poveste în sine, relaţie, sens, şi nu în ultimul rând estetic, face ca întreaga amplă construcţie să funcţioneze, sigur că pe ritmurile lui Bach, care o înnobilează, cum altfel…
Iar concluzia, firească dar nu uşor de atins, este că omul, în toate vârstele sale (de remarcat, ca întotdeauna parcă, este Coca Bloos care uimeşte prin naturaleţea intrării în lumea propusă, prin forţa expresivităţii corporale, gestuale) este purtător de lumi interioare care, oricât de atrofiate ar fi de formele dure în care se zbate, învinge finalmente. Răzvan Mazilu nu mai are nevoie de prezentări, CeReBeL mai are nevoie de prezentări dar nu foarte multe, este omul potrivit la locul potrivit, Monica Petrică se întrece pe sine. Un punct în plus dansului contemporan ca formulă, un punct în plus teatrului Odeon ca propunere.
Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.


 

ionesco-24.jpg

După ce, la Festivalul Naţional de Dramaturgie de la Timişoara a fost desemnat de către juriu ca find cel mai bun spectacol într-o companie mai mult decât selectă, spectacolul teatrului Odeon din Bucureşti încântă şi festivalul de la Piatra Neamţ. Punctele de forţă ale montării lui Alexandru Dabija, după piesele lui Eugène Ionesco traduse de Vlad Russo şi Vlad Zografi, menţin şi subliniază capacitatea unei scrieri de a schiţa fracturile şi dezacordurile unei lumi. De altfel este de remarcat intuiţia de care regizorul a dat încă o dată dovadă, redimensionând, în premieră pe scenă, texte mai puţin cunoscute dar la fel de percutante ale dramaturgului. Coordonatele după care Ionesco a fost numit scriitor de teatru absurd susţin ceea ce se dovedeşte a fi o operaţie de bisturiu fin asupra lumii în care trăim, de voie, de nevoie. Stilul scriiturii, mai puţin abstract parcă decât în capodoperele dramatice, oferă o mai mare luciditate şi acurateţe atât în interpretare, actorilor, cât şi de partea cealaltă a rampei, în receptare. Împărţit, aşa cum propune şi titlul, în 5 calupuri – numărate parcă de Ionesco însuşi, din difuzoarele scenei – spectacolul problematizează fin şi cu mult umor bolile secolului nostru, fără să se erijeze în a da verdicte sau soluţii.Tablourile sunt, în ordine „ÎI CUNOAŞTEŢI?Doamna– Antoaneta Zaharia tânărul – Pavel Bartoş, „SALONUL AUTO” DOMNUL – Ionel Mihăilescu DOMNIŞOARA – Oana Ştefănescu VÂNZĂTORUL – Gelu Niţu „GUTURAIUL ONIRIC” CLIENTUL – Gelu Niţu DOMNIŞOARA – Antoaneta Zaharia DOCTORUL – Mircea Constantinescu „LACUNA” PRIETENUL – Gelu Niţu, ACADEMICIANUL – Ionel Mihăilescu, SOŢIA ACADEMICIANULUI – Oana Ştefănescu, MENAJERA – Antoaneta Zaharia, „FATA DE MĂRITAT” DOMNUL – Mircea Constantinescu, DOAMNA – Dorina Lazăr, BĂRBATUL-FATĂ – Ionel Mihăilescu.Fie o întâlnire a pacientului cu asistenta într-o farmacie, fie actul achiziţionării unui automobil multifuncţional sunt momente de festin teatral, în care te poţi regăsi în ciuda dificultăţilor pe care le ridică un astfel de text; se dezvoltă gesturi şi acţiuni care au sens, acoperire în plan ideatic şi nu în ultimul rând umor. Dacă deficienţele de comunicare, deja o temă consacrată în dramaturgia lui Ionesco, sau rinocerizarea umană în raport cu diverşi factori sociali, politici chiar sau de altă natură par a ne fi cunoscute, poate şi pe filieră caragielească, ingeniozitatea lui Dabija şi în fond originalitatea montării sale (cu riscul de a folosi un termen supralicitat) ne prezintă totul într-o altă perspectivă. Într-un fel mai crudă, în alt fel mai docilă, în orice caz mai apropiată şi mai lucidă parcă. Notăm aici sincronizarea scenografiei Laurei Paraschiv şi muzicii Adei Milea (de altfel, nimic mai potrivit pentru absurdistanul lui Dabija) cu viziunea regizorală.

Fără să refacem câtuşi de puţin istoria dramaturgului cu sânge român, de cetăţenie franceză, şi toate polemicile şi dezbaterile pe această temă, pe care le bănuim ştiute şi analizate, nu ne putem abţine de la a considera poate încă o dată, motivele pentru care Eugen Ionescu (scris anume cu litera „u” la sfârşit si fară accent ascuţit pe litera „e”) a fost, înainte de toate un dramatrug român şi încă unul dintre cei mai mari. Şi asta, datorită regizorului Alexandru Dabija şi distribuţiei aproape impecabile, pe care nu întâmplător am ţinut să o amintim aici.