Posts Tagged ‘opinie’


management-trainee-program.jpg

De multe ori când te aşezi comod şi te apuci să îţi arunci gândurile asupra unui aspect autohton, românesc, te izbeşti de o realitate care seamănă foarte tare cu începutul unei melodii dintr-ale Adei Milea: „Cine-a zis că n-avem istorie? Cine-a zis că n-avem memorie…”
Aşadar, cine a zis că n-avem şi noi management cultural?Eu. Lucrurile sunt simple aici. Cultura trebuie să fie produs, dar nu are calităţile unui produs, zic unii. Producţiile teatrale nu răspund nevoilor reale ale consumatorilor, zic alţii. Cercul vicios se închide în momentul în care consumatorul este declarat inexistent de către producători. Sau existent dar necunoscut. Iar managerii culturali nu sunt de niciun fel. Adică la propriu, nu sunt, nu există. Lamentaţia poate începe, aşadar. Oprită pe ici pe colo de apariţia câte unui vizionar care deşi nu se pricepe, simte. Face treaba după intuiţia omului cu bun simţ. Şi iese bine. Dar numai să nu-l întrebi cum a făcut, că te îngrozeşti.
Ei bine, rigoarea lipseşte, iar cei care o au, preferă să o folosescă în alte domenii, unde se câştgă mai mult. Firesc. Şi astfel încheiem pledoaria. Din interior putreziciunea şi ineficienţa sunt copleşitoare. Din afară, actorii zâmbesc frumos când ies la aplauze.
Şi unii alţii se mai găsesc să scrie pe vreun blog. Care blog, apropos, se vede treaba că este concurent la blogofest sau aşa ceva. Aşadar, votaţi „In vino veritas” şi câştigaţi!Scenariu imaginar:Cu ce sa atragă televiziunile? Cu o permieră la unul din cele 10 teatre din capitală. Cu încă o piesă proastă, bună, plicticoasă sau extraordinară. Şi atunci zici „băi hai să vedeţi a lui Tudor Muşatescu ăla care e cu <<Gaiţele>>”. Cu ce să îi agăţi? Cu Birlic şi cu Tamara Buciuceanu. Veniţi să vedeţi sufrageria, maşina de scris unde… Şi el a considerat aşa, apropo de imagine, să fie, la fiecare eveniment, la o premieră la(…), o prostie de piesă, ca am mai avut şi d’astea, domnule să fie ceva să construieşti un „muţunache” care umblă pe stradă, am avut şi fanfară. Să faci că să vină televiziunile, cu un spectacol sanchi inedit să vină 2 3 5 10 televiziuni[…]

Povestea merge mai departe…

*până şi ironia e de prost gust în acest caz, accept. <p <p


ganditorul-de-la-valea-arsului-2615.jpg

Cronicăria de blog are mai multe calităţi. Faţă de cronicăria de ziar are o mai mare virulenţă, mai multă aciditate, taie mai mult şi mai adânc, faţă de revista de specialitate, se pune mai puţin accent pe tehnic, mai mult pe idee, divagări de la mesaj către point-uri mai tari, mai largi, mai de interes etc. etc. Şi e normal. Cititorul de blog e altfel, mai grăbit, mai pretenţios, mai click-uitor. Relaţia blogger-ului cu click-ul e una extrem de adâncă. De cele mai multe ori citeşti cu mâna pe mouse, căutând următorul link, care să provoace următorul click. Ceea ce te obligă. 

Cronica de pe blogul IN VINO VERITAS nu se adresează celor care au văzut spectacolele. Nici celor de specialitate, nici celor care nu au văzut dar vor să vadă şi să ştie ce să vadă. E doar un mod de a pune o problemă, încă în facere, un mod de a avea o atitudine, de a valoriza, conform cu unele criterii, de a atrage atenţia, conform cu propria vedere către lume. Ele, cronicile, nu impun un punct de vedere, ci din contră, îl expun. Miza nu este ca oamenii să fie de acord, ci să plece de acolo în propria idee. Pe blog, pentru că aici şi nu în revista Teatru azi sau în România Liberă, gândul e expus – la aprobări, la dezaprobări, la nuanţări. Există „comment-ul”, posibilitatea simplă de a iniţia un dialog. De a replica.

 Pertinenţa celor creionate pe blog e dată de onestitate şi de interesul real pentru fenomen. De aceea poate că într-o zi scriu fără neologisme, pentru că nu am nevoie de ele, iar într-alta, încerc să fac o apologie în care frazele mustesc de expresii care mai de care mai tehnice sau mai ştiu eu cum. Tot ce se poate. În orice caz, credinţa care mă face să scriu pornind de la teatru şi în fapt despre el, este aceea că, văzut din unghiul potrivit, teatrul poate fi mai mult decât un subiect bun de discuţie. Nu a pierdut nimic, ba chiar încă mai câştigă, lumea e interesată, teatrul evoluează, şi pune probleme. Şi e fain, când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii.