Posts Tagged ‘Radu Afrim’


Importanta rasului. Daca nu stiati pana acum, cronica de mai sus va invata ca exista subconstientrui afisate. Luati aminte, circula insotite de sus-numitele traume vii. Traumele moarte nu au mai ajuns. Iata si retorsimul oratoria si limbutia, vb-a lu bietu Cara. zice: „cicatrizate,ma intreb”. Adica eu ma intreb o trasatura a unui tzesut muscular. Ma intreb cicatrizate. Sau, in alt unghi de vedere, „Ma intreb, Cicatrizate!” Adresare directa, cu ceva in vocativ. Dar sa trecem mai departe. cea mai senzationala observatie critica de departe:”jucat atent de Cristi Balint.” Inger-ingerashul meu ce fraza. Cristi, daca ma auzi acum, iarta-ma!Ai jucat foarte tare, asta vroiam sa zic. Si acum , sa vedem: avem referiri culturale la patologie, psihologie, micro-biologie, arhitectura, cultura media, PM-ism… Reiau cu scuzele si pentru Mihai Smarandache, care daca ma auzi, iarta-ma.L-am facut pe om bolnav pe interior, desi sunt sigur ca este foarte sanatos. Vroiam sa zic ca a jucat foarte tare. Si de fapt intentionam un compliment. Am zis si de traducator, ma mandresc ca nimeni altul cu asta. Distributia face loc si influentei din matematica, cu plusri si minusuri. Intertextualitate si interculturalitate. Si un final de groaza, la nivel cu o alta intrebare reto-rica nu stia sa zica, una alta.


afis-omul-perna1Faptul ca teatrul din Brăila şi-a asumat o asemenea producţie mi se pare, pentru început, un lucru mai mult decât bun. E drept că să produci un Afrim e o garanţie din ce în ce mai garanţie pentru directorii de teatru, iar certitudinea că show-ul său rezultat va fi de cea mai bună calitate devine aproape implicită.
În fapt, certitudinea valorii spectacolului din punct de vedere estetic e simplu de observat, pentru că se bazează pe câteva elemente clare – text tare, scenografie puternică, actori buni şi Afrim bun. De aici plecând, începe magia, pentru că, în ciuda faptului că e simplu să vezi că e bun, spectacolul „Omul pernă” are o grămăjoară de subtilităţi şi adâncimi semantice şi simbolice cu care pleci încărcat ca de la un acumulator de plăcere culturală.
Sub semnul orgasmului cultural, produs pe bază de catharsis şi emoţie picurată cu penseta şi adunată în rezervorul fiecăruia, se dezvăluie puţin câte puţin un spectacol de felul următor: un tânăr scriitor de poveşti thriller-horror despre uciderea unor copii în feluri care mai de care mai spectaculoase se află la interogatoriu, între doi poliţişti care nu sunt nişte simpli gabori, ca să fim duri, ci nişte super-personaje, ca să fim exacţi. În fine, fratele tânărului scriitor este un personaj minunat, debil mintal, îndrăgostit de fratele său ca o creangă de trunchi. Iar această combinaţie de minţi, sclipitoare, diabolică, şi defazată şi împuţinată, între frate şi frate, creează un miez (cu conflict, acţiuni dure, tensiune, show) de mare frumuseţe.
Fără să exagerăm nici-intr-un caz, putem compara intensitatea informaţională şi spectacologică a „Omului Pernă”cu creaţii (tematic similare) precum Natural Born Killers a lui Oliver Stone sau chiar, forţând un pic comparaţia cu Hannibal, vârfuri în ceea ce priveşte partea psihologic-existenţială pe care o propun în cazul unor killeri rafinaţi.
În fine, ajunşi la comparaţiile de asemenea factură începem să ne punem problema dacă anvergura spectacolului nu trebuia împinsă până la paroxism, aşa încât să fie capabil să zguduie mai mult decât să impresioneze, să doară mai mult decât să placă.
În fine, aşa se întâmplă cam de fiecare dată în cazul lui Afrim, ni se cere, în afara participării propiu-zise, un efort sensibil, o atenţie capabilă, pentru ca bucuria/plăcerea spectacolului să ne parvină.
Rămânem deci cu un Om Pernă, titlul unei poveşti de omorât copii, pe care dacă suntem atenţi îl putem lua cu noi, sau descoperi la noi în cameră – Omul Pernă este acea faţă din pernă care poate rezolva la un moment dat, pentru totdeauna, iţele vieţii, dacă acestea devin o leacă prea complicate. Fără regrete sau menajamente, faţa din fiecare pernă este exact aceea pe care ne-o alegem. Cine ne va sufoca definitiv? Cu puţin efort, una dintre cele mai bune şi frumoase metafore pe care le-am auzit, în ultima vreme la teatru, cu alt puţin efort, una dintre cele mai super-show piesă pe care am văzut-o în ultima vreme, la teatru. Şi mai mult, cu super-distribuţie: Katurian, scriitorul genial – Eugen Jebeleanu
Michal, fratele debil – Emilian Oprea, poliţistul Tupolski, durul – Liviu Pintileasa
Ariel, poliţistul – Alin Florea, Special Guest, un soi de prezentatoare de runde la box combinat cu prezentatoare de ştiri şi zână bună/rea – Mihaela Trofimov.


e-doar-sf.jpeg

Întoarcerea fiului risipitor, ca într-un fel de junglă populată de figuri care nu par oameni, cât mai degrabă subconştienturi afişate, obsesii şi complexe, traume vii. Şi totuşi sunt de-ai noştri, nici mai mult nici mai puţin, cum s-ar zice „în carne şi oase”. Îi recunoşti, nu după râsul isteric care nu îţi e tipic, nu după lungile poveşti despre plimbarea de duminică, nu după mişcările coregrafice în care îşi desfăşoară actele sexuale, pe fond roşu, cu inimi (cicatrizate, mă întreb). Dar îi recunoşti, îi ai în familie, îţi sunt prieteni, cunoştinţe, îi vezi la TV, sunt oameni.

Aşadar, nu doar o călătorie în spaţiul interior al unor oameni, cât mai ales una în interiorul propriului fel de vedea lumea când e pe sfârşite: „Mă simt iubit în viaţă aşa cum ai vrea să fii iubit mort” spune personajul interpretat atent de Cristi Balint. Probabil că atunci când ştii că mai ai puţin şi mori, te simţi deja mort.

Nu doar o peroraţie despre frică şi paralizie, cât un cumul de mici realităţi, care se despart şi se împart precum celulele, atunci când din afară stimulii sunt diferiţi: fie un frate hiper-sensibil, fie o soră părăsită, fie o mamă uitată şi uitând.

Nu doar un set de invenţii regizorale, ci un tot unitar, gândit şi legat, legalizat, într-un fel, într-un spectacol, show. Cu scenografia lui Mihai Păcurar, care duce totul în unghi, la punctele de fugă ale unei perspective care parcă strigă manifestul omului-postmodern.

Pentru că am şi avut ocazia să comparăm cumva varianta franţuză a textului lui Jean Luc-Lagarce, prin supra-titrare, e nimerit să subliniem şi acurateţea Eugeniei Anca Rotescu, care face bine ce face, deschizând parcă la fiecare translare semantică, mai mult şi mai mult sensurile.(cât am reuşit să urmăresc desigur)

Distribuţia, cu plus pentru rolurile feminine (Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Meda Victor) -în ton cu atmosfera de fond, fără suişuri şi coborâşuri. Mihai Smărăndache, după Quintonce din „Inimi Cicatrizate”, parcă din ce în ce mai bolnav pe interior, iar Adrian Draganescu în partitură. Cu excepţia chansonette-ei cântată live (lăsând senzaţia că este playback –apropo de calitatea interpretării) de Mihai Smărăndache, care semnifică în sine un moment de teatru de calitate.

Peste toate, un show definit, poate nu atât de intens, ci doar mai tensionat. Şi până la urmă, pe bună dreptate, ce să fi fost mai mult decât „…sfârşitul lumii”(?)

*Despre lansarea de carte nimic pentru că în necunoştinţă de cauză am ocupat un loc rău plasat în holul teatrului Odeon, altfel gazdă bună şi ca de fiecare dată în haine de sărbătoare, parcă.


inimicicatrizate0.jpg

             Spectacolul cuprinde povestea lungului drum al omului către moarte. Adică a lui Max Blecher către moarte. Uneori mai lung, alteori mai scurt, mai lin sau mai chinuit, mai vesel sau mai trist, mai cu dragoste, mai fără. Povestea, în fapt, a unui om care suferă de o boală (un cancer osos) care îl ţine imobilizat într-un pat de sanatoriu mâncând-ul (literalmente). “Inimi cicatrizate” este un spectacol pe care ţi-l doreşti la nesfârşit, dacă ai o oarecare doză de perversitate în faţa bolii, a cicatricelor şi a mirajului pe care îl cuprinde handicapul fizic. În genere, reacţia este de plăcere amestecată cu suferinţă. Vehiculate, mai mult decât în alte spectacole sunt aici erotismul încarcerat, eliberarea şi constrângerea, capacitatea de a trăi în afara imobilizării patului de spital, boala trupului în racord sau acord cu boala spiritului. Ca să duc însă ideea de debut până la capăt, perversitatea (o numesc aşa cu scuzele de rigoare) care a născut şi propulsat tragedia în rândul marilor genuri transformând-o apoi în dramă, este în fapt latura care îţi este activată în spectacolul lui Afrim: deşi ţine circa trei ore, parcă ai vrea să ţină mai mult, să ajungi şi tu imobilizat în scaunul de la teatru, precum personajele în paturile lor de sanatoriu, să suferi şi tu. Aceasta însă e tocmai pentru că vraja (şi nu folosesc întâmplător termenul) care se degajă din suferinţa inimilor cicatrizate e prietenă cu cea mai înaltă formă de umanitate. Apropierea morţii înseamnă apropierea esenţei. Nimic mai simplu. Aceeaşi senzaţie, excelentă şi care poate fi descrisă destul de greu în complexitatea şi acurateţea ei, am trăit-o la Muntele Vrăjit a lui Th. Mann şi la Mar adentro a lui Amenabar. Şi într-o altă formă, mai înspăimântătoare poate, la Sado-Maso Bluse Bar (https://razvanzlavog.wordpress.com/2007/11/11/sunt-si-eu-sado-masochist-cred/). În genere, poate fi o reţetă a chatarsisului de tip modern, sadic până la urmă. Nu mai e vorba de milă sau teamă, (de altfel două concepte care în curând par să dispară din peisajul contemporan) e ceva mai fascinant şi mai împlinitor (care te împlineşte).Tehnic, spectacolul nu are nicio problemă. E jucat bine, decorul Alinei Herescu e bun, structura şi dramatizarea sunt bune, efectele sunt bune, luminile, proiecţiile, toate bune. Şi ca să fim corecţi, Lana Moscaliuc, una dintre actriţe, interpreta Evei, este sublimă. Nu asta reţine însă, şi de obicei cred că la spectacolele unde totul e bun sau foarte bun, nu asta reţine. Mult mai important e, sau ar trebui să fie, faptul că teatrul are capacităţi, că poate să se înscrie fără un mare efort sau tam tam, în ordinea firească a recepării contemporane, a se citi actuale. Uniter buzz, pentru actor secundar (Lana), regie (Afrim) şi spectacol.  Radu Afrim trebuia să facă un spectacol experiment de 10 ore. Era şansa teatrului să îşi răzbune nedreptăţile faţă de resursele filmului şi literaturii.