Posts Tagged ‘retorica’


scaphandre-et-papillon.jpg

Cam asta ar fi întrebarea în jurul căruia eşti forţat să gravitezi atât pe parcursul filmului cât şi după. De altfel, nimic nu e complicat, teoretic, filosofic sau altfel. Totul e simplu, totul se reduce.

Jean-Do suferă de un sindrom foarte rar, urmare a unui atac cerebral grav, numit locked in.(încuiat înăuntru) Starea de fapt îi oferă o suită de revelaţii, regrete, gânduri, din care se naşte o carte, şi iată, un produs cinematografic. „Le scaphandre et le papillon”. Singura carte din lume (cred) scrisă din clipitul unui ochi, conform cu un limbaj anumit. Pe de o parte e visul dspre un scafandru sufocat în propriul costum, pe de altă parte, despre un fluture liber.

Din concepţie, filmul la care ne referim are o imagine extreme de novatoare (de altfel intenţia echipei de creatori, în frunte cu regizorul Julian Schnabel, a fost să realizeze film experimental). Mai mult decât atât, are o imagine (cadre, efecte, tehnici de filmare) debusolantă, care comunică de la bun început perfect cu miza. Anume aceea de a ne pune în situaţia lui, de a ne conştientiza, până nu e prea târziu, norocul de a fi „liberi”, fluturi. Un exemplu evident de funcţionalitate a cadrului în concept este secvenţa coaserii ochiului, văzută dintr-un unghi subiectiv…foarte subiectiv, din spatele pleoapei. De asemenea filmul a obtinut 4 nominalizări la premiile academiei americane, între care pentru regie, imagine, montaj şi scenariu adaptat.

În notă optimistă, aşa cum propune filmul, dacă dăm credit ideii „efectului fluture”, conform căreia energia produsă de bătăile aripilor unui fluture poate declanşa un tsunami (sau aşa ceva) atâta timp cât îţi rămâne o pleoapă din care poţi să clipeşti, înseamnă că poţi modifica universul.

*Interesant ar fi ca întrbarea din titlul acestei cronicutze să nu fie retorică.

Anunțuri

 

 

steagul-romaniei.jpg

E vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tutoror coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale, se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un singur aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflexia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul gând se referă la calitatea oricărui act uman, îndreptat spre om, şi la conditiile primare pe care le impută acest act.

Dubiile se referă la modul şi acuitatea cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte, admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numi Informare, şi îl raportăm ca vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul, au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească), are un soi de infatuare parcă a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschin, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă, de dorit, obiectivitatea este irealizabilă şi consecutiv, indezirabilă. În impertive ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

(va urma)

La mulţi ani România, de acum, pentru că atunci am să beau bere şi am să mănânc mici, fasole şi cârnaţi, n-am să mai scriu despre asta…