Posts Tagged ‘scenariu’


seriale

Nu ştiu cât să îl tratez deja ca fenomen media, şi nici nu ştiu exact cât de important e el în peisajul autohton. Dar ştiu că artistic e din ce în ce mai bun şi că merită analizat în detaliu. El este formatul de televiziune numit la noi “serialul”.

Trebuie specificat de la bun început că acest format a evoluat mult şi în diverse feluri, genuri, specii, sau ce-or mai fi ele. Pe de o parte sunt cele interminabile, ca “Tânăr si feroce”, pe de altă parte sunt telenovelele ca “Sclava Izaura cea urâtă”, mai sunt şi comediile ca “Sex and the Seinfeld” şi de ceva ani buni încoace, vârfurile (dp meu de v): serialele cu tema – “House’s anatomy” şi “Dr. Grey MD”, (etapă firească după legendarul “Spitalul de E.R.”), “Criminal to me”  sau “Lie minds”,  cu criminali şi mincinoşi, “Queer as housewives” şi “Desperate as Folk” cu iubire, sex, pasiune, chestii.

Şi multe altele.

Reţetar pentru cele bune:

Se ia un personaj excepţional- cu trăsături de caracter tari, definite, definitorii, care să declanşeze empatia în rândul audienţei repede, total şi iremediabil. Apoi se adaugă alte personaje, pe cât posibil la fel de atrăgătoare (din toate punctele de vedere) şi se îmbârligă lucrurile.

Suntem puşi în faţă unui stil de viaţă extrem de clar definit şi foarte acelaşi peste tot – banii nu sunt o problemă, acţiunile sunt motivate în primul rând de raţiune şi apoi de pasiune, sistemul de valori are iubirea de oameni în prim plan, sunt extrem de corecte politic toate remarcile si judecatile, (din personaje fac parte toate rasele posibile), discursul este atent gândit, şi tratează uluitor aproape toată paleta de probleme sociale existente (şi interesante).

Un exerciţiu destul de simplu ne ajută să înţelegem mai bine. Luăm un serial, vedem primul episod (pilotul) şi apoi scriem pe foaie tot ce ne dorim să se întâmple cu personajele respective şi în ce manieră ne dorim să se petreacă lucrurile.

EX: Grey’s anatomy – îmi doresc ca Grey să ajungă cel mai tare doctor, împreună cu ai săi colegi simpatici, îmi doresc să se iubească cu doctorul cutare care e chipeş, îmi doresc ca unul dintre ei să clacheze presiunii pentru că vreau să fie şi ei oameni, îmi doresc să fie credibili şi să mai şi greşească, îmi doresc să văd cum reacţionează în situaţii limită precum o epidemie sau un accident grav,îmi doresc să se iubească între ei, îmi doresc să lupte pentru adevăr, iubire, libertate, îmi doresc ca pacienţii să aibă drepturi egale chiar dacă sunt negri, galbeni, portocalii, mici, mari, urâţi, frumoşi, creştini, evrei sau musulmani, gay sau straight, tineri sau bătrâni, cocalari sau pitzipoance. Îmi doresc, de fapt, ca în sufrageria mea să intre o viaţă ideală, cu oameni ideali. Adică o utopie. Şi apoi, după două sezoane, o să primesc exact ce mi-am dorit.

Difereneţele specifice:

Pentru că e serial, ceea ce îmi va fi mie transmis va dobândi o caracteristică definitorie, extrem de importantă:

Ceea ce văd, văd o dată pe săptămână, timp de un an cel putin (1 sezon). Spre deosebire de un film artistic pe care, chiar dacă  îl revăd, nu durează mai mult de câteva luni în pleiada de gânduri cu care trăiesc zilnic. Mai exact, formatul mă obligă (şi îmi face plăcere, nu e vorba) să convieţuiesc cu personajele, ca şi cum m-aş întâlni cu nişte prieteni buni şi mulţi şi cu vieţi interesante, o oră pe saptămână. Acest factor crează dependenţă, şi dacă la noi încă mai sunt probleme reale care să ne ocupe mintea, prin SUA, patria mumă a acestor seriale, e mai greu cu realitatea şi mai uşor cu serialul. Aduc în discuţie şi posibilitatea recentă oarecum de a vedea un serial cap coadă ca pe un film artistic, pe propriul PC, extrem de tentantă şi incitantă.

Mai mult, serialul dezvoltă mai mult decât filmul artistic ceea ce în literatură se numeşte lectura participativă. Omul din faţa TV-ului e provocat săptămână de săptămână să descopere ce şi cum e cu prietenii lui Grey şi Yang sau Hotchner şi Reid. Şi tot aici încape în discuţie şi personajul cu capacităţi extraordinare, care geniu sau super-brain- master cum e el, ne permite să îl înţlelegem şi să fim ca el, complicii lui. Aş numi această păcăleală satus-upgrade. (o să revin la asta in partea a doua)

Educaţia:

Spectaculos peste poate în aceste seriale este şi dimensiunea educativă (foarte pronunţată) pe care o dezvoltă. In afara de faptul că ne facem şi noi părtaşi la stilul lor de viaţă, aceste personaje mai au şi capacitatea de a ne educa. Exact ca şi cum un bun prieten ne-ar educa dacă i-am lăsa timpul necesar să vorbească despre sine. Cu marele plus, evident, anume că aceste personaje au în spate o armată de scenarişti mai mult decâţ profesionişti şi deseori extrem de inspiraţi.

Corectitudinea politică de care aminteam mai sus este, obiectiv vorbind, fascinantă (şi imposibilă). E cert că în proiecţia ideală pe care o avem majoritatea dintre noi despre sine, căutăm să ajungem negreşit la înţelepciunea şi inteligenţa de a ne comporta corect şi mai mult, bine, frumos, cu dragoste, faţă de toţi oamenii din jurul nostru. Un fel de unul pentru toţi şi toţi pentru mine. Printre rânduri observăm deja mizele care sunt puse în joc. Sentimentele de apartenenţă nu la o comunitate sau la un grup, ci la umanitate, apoi deschiderea către orice formulă de acceptare umană, apoi bucuria de a ne supune mintea unui joc de descifrare şi orientare prin domenii şi teme şi subiecte cu care trăim zilnic, toţi. Şi tot aşa dacă aş continua aş ajunge încet dar sigur la întreaga piramidă a nevoilor umane. Ori asta nu-i puţin lucru.

(va urma)

În partea a doua: Despre manipulare. Viziunea despre sex şi dragoste în serial. Mai mulţi regizori, mai multe episoade, acelaşi serial. Subiecte tari. Politică şi opţiune.

Anunțuri

scaphandre-et-papillon.jpg

Cam asta ar fi întrebarea în jurul căruia eşti forţat să gravitezi atât pe parcursul filmului cât şi după. De altfel, nimic nu e complicat, teoretic, filosofic sau altfel. Totul e simplu, totul se reduce.

Jean-Do suferă de un sindrom foarte rar, urmare a unui atac cerebral grav, numit locked in.(încuiat înăuntru) Starea de fapt îi oferă o suită de revelaţii, regrete, gânduri, din care se naşte o carte, şi iată, un produs cinematografic. „Le scaphandre et le papillon”. Singura carte din lume (cred) scrisă din clipitul unui ochi, conform cu un limbaj anumit. Pe de o parte e visul dspre un scafandru sufocat în propriul costum, pe de altă parte, despre un fluture liber.

Din concepţie, filmul la care ne referim are o imagine extreme de novatoare (de altfel intenţia echipei de creatori, în frunte cu regizorul Julian Schnabel, a fost să realizeze film experimental). Mai mult decât atât, are o imagine (cadre, efecte, tehnici de filmare) debusolantă, care comunică de la bun început perfect cu miza. Anume aceea de a ne pune în situaţia lui, de a ne conştientiza, până nu e prea târziu, norocul de a fi „liberi”, fluturi. Un exemplu evident de funcţionalitate a cadrului în concept este secvenţa coaserii ochiului, văzută dintr-un unghi subiectiv…foarte subiectiv, din spatele pleoapei. De asemenea filmul a obtinut 4 nominalizări la premiile academiei americane, între care pentru regie, imagine, montaj şi scenariu adaptat.

În notă optimistă, aşa cum propune filmul, dacă dăm credit ideii „efectului fluture”, conform căreia energia produsă de bătăile aripilor unui fluture poate declanşa un tsunami (sau aşa ceva) atâta timp cât îţi rămâne o pleoapă din care poţi să clipeşti, înseamnă că poţi modifica universul.

*Interesant ar fi ca întrbarea din titlul acestei cronicutze să nu fie retorică.


 sectorul-s.jpg

S vine de la sinucigaşi. Dar la fel de bine poate să vină de la spaimă, silă, sclavie, simpatie, schizofrenie, speranţă.
Afişul pe care îl propune spectacolul lui Emanuel Parvu din Green Hours ne arată un om cu capul şi corpul în direcţii opuse. Just. Una e una, alta e alta. E ca şi cum, având impresia că trăim cu faţa, afişăm cel mai frumos spate pe care îl avem.

Povestioara celor doi S, meşteşugită din condei într-un mod lăudabil, fără surplus dar departe de a fi sărăcăcios, e despre indecizie, despre incapacitate, despre debusolare. Formula de răspuns e un prieten imaginar care să te trimită (de la sine) în direcţia potrivită. Sau un înger, sau un „ceva”. Uimitor, (sau evident deja?) direcţiile potrivite, dorinţele adevărate pentru fiecare sunt exact opuse celor pe care le exprimăm, zilnic, constant. Ne trezim ascunşi, nu ştim nici de ce, nici faţă de cine. Şi asta se întâmplă şi aici. Doi sinucigaşi se întreabă, într-un bar dintre cele două lumi (sugestie la Green?), aşteptând să fie anunţaţi dacă au murit sau nu, ce să facă. Îşi expun motivele şi îşi anunţă doleanţele.

Trio-ul Constantin Diţă, Gabriel Călinescu, Emanuel Pârvu funcţionează bine, cu momente de descătuşare în care funcţionează foarte bine. Cu un plus pentru Gabriel Călinescu, care dublează compoziţia de o sugestie fină de simulare, de păcăleală. Apariţia Danei Rogoz drept asistenta care anunţă sansele de supravieţuire e nimerită, dar deloc spactaculoasă.

Peste toate, un show cât o pastilă de algocalmin scris foarte bine, pentru care nominalizarea uniter pare justificată.