Posts Tagged ‘teatrul vienez de copii’


Un domn, vazand ca urc pe niste scari ce erau,se pare, proprietatea altcuiva :)), m-a intrebat direct: „Incotro?” la care eu: „vreau sa ajung la etaj, exista asa ceva in magaziunl acesta?-ca sa fiu eu sigur ca nu zic prostii,mai bine intreb,o fi inchis sau ceva
Si ca sa vezi, ca nu ma asteptam la asta…nici in7-ani nu mi-ar fi dat prin cap ca ma poate in intreba…:”Tu cine esti?
Opa.Zbang,vorba mamei. Ca sa vezi (auzi)si sa nu crezi, si alte expresii romanesti similare.
In 2 sec de uluire am gandit pe rand, cele ce urmeaza:
1. sunt din Bucuresti…– am anulat-o, pentru ca nu pot raspunde ceva ce ma defineste numai putin, si in niciun caz in cazul de fata…(cu toa te ca am continuat ideea)
2. sunt strain. am anulat-o,evident, -am dat din lac in putz, in fapt, din Dunare in chiuveta…in fine, a-ti prin ideea. asadar nu, nu sunt strain caci ma simt de-al casei mai ceva ca la mine de multe ori…cum era o melodie bisericeasca incredibil de hilara,pe youtube…vai nici macar nu pot dau linkul pentru este…in fine…cautati pe iutub.;) ceva cu „nu am casa nicaieri…”hilar!to say the least.
3.Cine suntem…Puric…Teatrul Vienez, la ce dor imi e de copii si colegi si activitatea in sine, era sa ma pierd total. Asa ca profit acum si spun/scriu ca o sa revin despre „Domnul Dan”, cum il numesc colegii mei, Puric, cum ii zic eu, NU cu mai putin respect sau admiratie, sau sau sau.
(Imi zicea un mare om, un mare domn, cu un zambet siret in coltul gurii, aici la Galati, :”sa il depasesti, Razvan”…eu cred ca primul care s-ar bucura daca l-as depasi, intre toate ghilimele din lume, ar fi chiar dumnealui. Puric.Dl Dan. dar de visuri aproape de notiunea de imposibil, alta data…:))
4.Chiar conteaza cine sunt acum? Serios vreti sa stiti, stimate domn de la paza?Zau asa, e tarziu si zau ca nu stiu ce sa raspund.
5. Nu stiu! Ca daca stiam nu eram aici…eram cu liftul, in Unirii, la Bucureti, sau…nu mai eram deloc.
Pana la urma am raspuns: „Cum adica cine sunt?, -ca sa inteleaga omul ca m-a incurcat grav :)),Razvan Zlavog ma numesc, imi pare bine de cunostinta, dumneavoastra?” Cristi -nu asta era numele dar ce conteaza…
Si concluzia…noroc ca oameni ca Puric ne mai povestesc si noua in carti si nu numai, ca altfel…
Ce sa mai zic de Sylvia Rotter.eheee, alta viata domle!:)
+ o alta morala: noroc ca exista VITEZA gandului. Thanks God si la propriu si la figurat :))
Anunțuri




Shakespeare trebuie ca s-a bucurat când l-a văzut pe Quince mic(ă) şi hotărât(ă), când i-a văzut pe Duce şi Ducesă distinşi, calmi, tandri, când a văzut zânele mici, cu ochi mari, alergând speriate de Puck, spre Titania lor semeaţă. Trebuie că i-a stat inima când Oberon furios îşi cerea dreptul de zeu peste toate şi toţi, când Bottom (Pyram) îşi curma viaţa cu sabia de lemn şi când Leul răgea furios, circumspect totuşi având în vedere inimile simţitoare ale doamnelor din public. Apoi trebuie că a râs în hohote când Thisbe, în travesti, jucată de un puşti de şapte ani, îşi declara iubirea nestrămutată şi apoi, răpusă de sentimente înalte, îşi dete, la rându-i, moartea năprasnică.

După ce se termină toate repetiţiile, începute de mult, rămâne rugăciunea în grup, un moment emoţionant, şi apoi începe spectacolul. Îndrăgostiţii, maturi, înţeleg cum stă treaba, simt audienţa, şi alternează momentele de sinceritate veritabilă cu glume, poante, care să ducă show-ul cât mai aproape de noi. Punct ochit, punct lovit. Credibilitatea vine tocmai din combinaţia de comic şi patimă, pentru că detaşarea din anumite momente le subliniază pe celelalte.

Apoi, în cuplu, poate cel mai dificl cuplu din piesă, Titania şi Oberon schiţează stilizat un tango în care îşi asumă toate nenorocirile abătute pe pământ…”întregul crug al vremii se răstoarnă”. Puternic, fioros pe alocuri, nuanţat, atent…

Puck, mic şi al naibii, face ce ştie mai bine, e prezent la apel în faţă “măritului stăpân”, vrăjeşte pe unul şi pe altul în scenă, dar mai ales vrăjeşte pe majoritatea în public. La drept vorbind, îşi găseşte o lume a lui, în care parcă visează de multe ori, aşteptând ce ştie el că îi stă in putere să facă. Bottom pânzarul face furori cu capul de măgar şi publicul e cucerit irevocabil. Mai mai că strigă, precum visează meşteşugarul Bottom: “BIS!BIS!”

Luna şi Zidul, comice doar prin apariţie (şi prin geniul lui Shkspr), îşi duc personajele într-o zonă parodică extrem de nimerită, şi Leul are momentele de glorie când o sperie pe Thisbe şi îi mestecă voalul cu poftă…

Parcă totul ajunge însă la culme când vedeta de drept, super-starul (iertaţi-mi termenul, credeţi-mă, e nimerit) trupei Teatrul Vienez de Copii, cel mai mic actor (4 ani) apare drept dulăul Lunii şi dă din coadă, apoi face cu mână publicului înainte de a dormi lângă prietenii lui meşteşugarii…

Aplauzele şi hohotele de râs îi cam încurcă pe copii, şi sala nu mai ştie ce să facă mai întâi şi aproape îşi înăbuşe râsul şi îşi reţine aplauzele în câteva rânduri ca să audă următoarea replică. Piesa jucată de meşteşugari e un succes categoric. Tensiunea comică se acumulează şi se descarcă într-un ritm ameţitor, pentru că actorii sunt pe poziţii, ştiu ce şi cum au de făcut, iar publicul apreciază profesionalismul. Şi dacă tot vorbim despre profesionalism, salutăm culisele, ţinute în frâu de cei care i-au pregătit pe copii, care i-au aşezat la locurile lor, dreapta-stânga, sus-jos, astfel încât să ştie fiecare, în vâltoarea evenimentelor, unde şi când să intre şi să iasă din scenă.

În fine, scenele alternează, se leagă, se dezleagă, conflictele de rezolvă încet încet şi apoi cu mic, cu mijlociu, cu mare, noi de-acolo din public, marele Will din eter, aplaudăm, căci nu-i aşa, dacă umbre ce sunt micii şi marii actori, ne-au adus vreo supărare, “nu plecaţi, până ce n-aplaudaţi”. Şi am aplaudat, pe toţi împreună şi pe fiecare separat. Şi am uitat că… şi că… şi că…

Şi oricât de mult sunt vrăjit şi eu de floarea lui Puck, îmi pare nimerit să vorbesc (scriu) despre puterea teatrului de a elibera, mai ales într-un context autohton în care nu de puţine ori am tânjit, noi şi-ai noştri, după această senzaţie, stare, idee. Şi cer iertare dacă îmi pierd obiectivitatea şi alunec încet sper exaltare şi retorică, dar subiectiv vorbind, acoperit de o senzaţie puternic resimţită joi seara la spectacol, îmi pare că trăim într-o lume frumoasă, într-o lume de vis. Oare-i chiar aşa?  Personal am trăit visul unei nopţi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.