Posts Tagged ‘Thelma Schoonmaker’


american_gangster.jpg

*din respect pentru memoria lui Heath Ledger, aceste cuvinte despre cinema nu se referă la niciun actor, de data aceasta.

Ideea şi contextul:De la Maslow şi faimoasa sa piramidă a nevoilor umane, observăm şi considerăm ca fiind cert că nevoia de grupare este o constantă în psihologia omului de pretutindeni şi dintotdeauna. Mai exact, nevoia de asociere. Şi mai exact, nevoia de familie. Ceea ce este important, în context, în relaţie cu cinematografia în ansamblul ei dar şi referitor la cea americană pentru că la ea ne referim aici, este următorea observaţie: filmele cu mafioţi, filmele cu „famiglia”, filmele cu gang-uri sau simple grupuri au o constantă la nivel de fond, de idee – legea nescrisă a trădării şi apoi a răzbunării. De aici, semnificaţiile radiază acoperind o serie de teme, motive, aspecte, de la iubire la putere politică şi înapoi.„American Gangster”, povestea unuia dintre cei mai abili şi inteligenţi traficaţi de droguri din istoria (cunoscută, desigur) a Statelor Unite, este de asemenea povestea familei sale, şi totodată raspunde tiparului identificabil: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, legea Talionului, revizuită şi adăugită prin legea frăţiei şi a trădării.
Contextual, nu suprinde, mai ales la un Ridley Scott care, căutând programatic în istorie (recentă sau depărtată) story-uri de acest gen pe care nu numai că le regizează, dar le şi produce, a găsit şi succesul şi a găsit şi încasările (vezi „Gladiatorul”, „Black Hawk Down”, sau în alt sens „Kingdom of heaven”, sau „A good year” ş.a.)
Fără mai multe detalii extra-producţie, liniile de forţă pe care funcţionază „American Gangster” par că se dezvoltă în două mari direcţii:Scenariul:

Un scenariu deştept, scris atent, lucrat şi într-adevăr cu fond –de altfel şi ilustrul „Gladiator” impunea la vremea lui replici puternice, bine scrise „Father of a murdered son, husband of a murdered wife” sau povestea câmpiilor elizee, ca glumă înainte de războiul cu barbarii. Evidentă este aplecarea regizorului către replici integrate, funcţionale, la fel ca şi în „American Gangster”. De altfel, scenaristul Steven Zaillian are o experienţă bogată şi realmente valoroasă în scenariile de gen –vezi numai „Gangs of New York”, „The Interpreter”, un film eminamente axat pe nuanţa cuvântului, „A civil action” ş.a..

Structura:

În celălalt sens, una dintre cele mai importante linii de forţă pare (lăsând la o parte distribuţia) structura de dezvoltare a subiectului. (Fără să fie o necunoscută ştiinţa poziţionării acţiunilor pe peliculă de care dă dovadă industria de peste ocean, – imputată de altfel, nu fără motive, de către europeni şi nu numai – , ştiinţă care funcţionează după ultimele studii în materie de sociologie a receptării şi altele)
Ceea ce pare că excelează în A.G. este sincronizarea structurală a alternanţelor între acţiune, efect şi prepararea unei noi acţiuni. Acest factor este interesant cu atât mai mult cu cât coordonatlele acţiunilor (spaţială şi temporală) şi respectiv scenariul sunt condiţionate şi de anumite fapte şi spaţii reale necesare.

Imaginea şi montajul:

Fără să surprindă prin altceva decât prin corectitudine şi stricteţe, fără artificii sau inovaţii (de altfel, nepotrivite poate mizei) imaginea lui A.G., (semnată de Harris Savides, care a mai filmat şi „Elephant”-ul lui Gus Van Sant sau mai recentul „Zodiac” al lui Fincher) se integrează în seria unor performanţe vizuale de factură medie pentru standardele producţiei. Construite minuţios şi de asemenea montate atent, cadrele se succed firesc şi în plan secund, potrivit fără doar şi poate viziunii –atât în ansamblu cât şi în particular – De sesizat este că ritmul nu ţine în principal de montaj (cum a fost spre exemplu cazul lui „The Departed”, unde Thelma Schoonmaker oferă un adevărat recital) ci de structură,
– un alt argument în favoarea structurii, de altfel –
<p <p


gangs_of_new_york_ver4.jpg


Nu e puţin lucru să vezi într-un anume moment din istorie întregul “mers înainte” al civilizaţiei, al societăţii. În această cheie, Găştile din New York prinde în câteva ore trecerea de la haos la ordine, profeţiile despre trecut şi amintirile despre viitor ale continentului nou- America. Istoria nu e întâmplătoare. Sau dacă este întâmplătoare, este exact atât de întâmplătoare cât e nevoie. 

De aici începe balul cinematografic. În orchestra dirijată de Martin Scorsesse, e dificil dacă nu chiar imposbil de surprins vioara întâi. Imaginea, ca şi tot setting-ul, ca şi efectele de sunet sunt pe rând solişti şi acompaniament. E însă greu să treci cu vederea imperiosul şi cred, hotărâtorul aport al montajului -Thelma Schoonmaker, probabil unul dintre cei mai buni editori (monteuri) de producţie lungmetraj în viaţă, a cărei poveste cu Scorsesse i-a adus oscaruri şi alte premii pe bandă rulantă. Din montaj, cadrele îşi dispută supremaţia, ai impresia că este o luptă a diverselor imagini pentru onoarea de a sta cât mai mult în viaţă, la vedere. Ca şi Găştile. Uimitor, şi nu doar în cazul acestui film, este cum montajul oferă cheia unei creaţii de o asemenea amploare. Cadre din prezent bântuite de forţa celor care au trecut, reveniri, jongeluri între trecut, prezent şi viitor, magie şi alta nu.
Din distribuţie, Di Caprio foarte fain, Daniel Day Lewis mai mult decât bun, extrem de atent în compoziţie, curat, Cameron Diaz poate în cel mai solid rol pe care l-a făcut vreodată, Jim Broadbent (pe care l-am remarcat şi în Moulin Rouge-ul lui Buz Luhrmann) politician de rasă, cu fineţuri şi subtilităţi şi John C. Reiley pe care mi-l amintesc din The Hours, într-un rol secundar excepţional, aici într-o notă poate mai bună decât nota medie.

Un alt vârf e coloana sonoră care culminează cu U2 şi „These are the hands that built America”, un alt super-song pe linia Bono şi mesajele de „live as One”, mai presus de rasă, mai presus de orientare politică sau de alt fel, într-o măsură mai presus de bine/rău, corect/incorect. Frumos mod de a încheia o pledoarie despre trecut şu viitor de asemenea anvergură.