Posts Tagged ‘TNB’


Vreau să cer permisiunea de la mine şi de la cititorii acestei pagini de internet să fac următoarea afirmaţie: urmează să scriu despre unul dintre cele mai bune bucăţi de literatură pe care le-am citit şi auzit vreodată. Şi despre un Specatcol.

Domnelor şi Domnilor – Marele Inchizitor – “Fraţii Karamazov” – F.M. Dostoievski.

În interpretarea extraordinară a Domnului Rebengiuc.

O să scriu fără menajamente.

Am văzut pe scena de la Atelier a Naţionalului din Bucureşti un mare actor român. Am avut onoarea şi şansa de a vedea montarea lui (mareLui) Radu Penciulescu. Împreună aşadar cu Domnia-sa, actorul Victor Rebengiuc.

Şi o spun cu toată responsabilitatea care îmi atârnă pe umeri. Este datoria mea de tânăr critic şi omuleţ, să atrag atenţia asupra acestui Spectacol. Pentru că şi eu o să aleg la un moment dat ce să le arăt copiilor mei, când îi duc la teatru. Aşa cum ne arată şi aceşti minunaţi Domni ai teatrului românesc. Din postura în care şi noi tinerii vom fi cândva. Aceea de om cu experienţă, cu multă înţelepciune. Cu sufletul încercat de suferinţă.

Deşi am intenţionat să cronichez evenimentul, am o singură idee despre acest spectacol: este vorba despre discuţia dintre un regizor şi un actor. Discuţia pe care au aşteptat să o poarte în faţa publiclui o viaţă întreagă. Pentru obiectivitate; evenimentul a avut proporţii mai mari şi decât Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti. Sau a fost, cum îi zice numele instituţiei, un bun naţional.

Discuţia Marelui Inchizitor – Actorul prin excelenţă, Victor Rebengiuc cu Isus, aici dumnezeirea, aici Regziorul prin definiţie Radu Penciulescu.

Cu completarile stilistice perfecte ale lui Nikita Dembinski si evident ale unicului Dragos Buhagiar, care ne cam da o lectie despre ce inseamna scenografie de atelier. (mergeti de vedeti!)

Iertaţi-mă dacă nu ofer argumente şi exemple. Ofer însă sper o senzaţie a faptului că nu am mai simţit atât de multă “vină” pentru moartea lui Gheorghe Dinică şi a altor mari artişti decedaţi de curând. Pentru că am văzut alţi doi mari artişti ai ţării pe scenă.

O fi vreun impact politic în spectacolul acesta? Ştiţi pe cineva care să susţină această variantă prin presă pe la noi?

Mulţumim.

Acesta este un elogiu, nu o cronică de eveniment.

Şi mă bucur că este aşa.

Data reprezentaţiilor: 03, 05, 06, 08, 09 decembrie
Regia: Radu Penciulescu
Traducere: Ilean



a Littera

Scenografie: Dragoş Buhagiar
Dată premieră: 03-12-2009
Durata spectacolului: 50 minute
Preţ bilete: 30 RON, 16 RON
Distribuţia:
Victor Rebengiuc
Nikita Dembinschi
Laurentiu Lungu
Anunțuri

Tentaţia să scrii despre subiectul propus de spectacol e foarte mare. Ion Creangă, Ivan Turbincă, atât de românesc, atât de naţional. Probabil de-asta.

În fine, Ivan, om bun, cu credinţă, cu milă, dar şi cu poftă de viaţă şi nemurire, prinde cu inteligenţa lui a face o înţelegere cu Dumnezeu. Acesta îi oferă o turbincă care îi permite să prindă acolo şi să ţină pe orişicine atâta vreme cât îi vrea pofta. Fiind povestea noastră, chiar dacă atribuită rusului Ivan, ne luăm liber la speculaţii semantice şi ideatice despre această mare metaforă a turbincii şi în general a personajului nemuritor- soldat Ivan.

Sensurile merg foarte departe, se deschid; Dar să o luăm pe rând. Figura Soldatului.

În perspectivă anacronică, figura soldatului va căpăta importanţă din ce în ce mai mare în cultura story-tellingului. Soldatul Ryan, marea capodoperă cinematografică din SUA, Soldatul Universal, şi mulţi mulţi alţii au substituit conceptul de erou. Soldatul de pe meleaguri pitoreşti de la noi îşi atribuie aproape un destin naţional. Un destin al fiecăruia în parte dar şi al tuturor. Suntem un popor care este undeva nemuritor între rai şi iad, noi românii. De data asta suma părţilor are aceeaşi semnificaţie cu întregul. Ivan ar trebui declarat astăzi erou naţional.

Un Shakespeare autohton – John Branch (Ion Creangă)

Ion Creangă anticipează prin abordarea şi rezolvarea subiectului om-moarte-nuntă-nemurire- Existenţialismul şi întreaga concepţie adiacentă şi preocupare faţă de conceptul de nemurire- Simone de Beauvoir -Soţia lui Sartre- scrie o carte despre cum e să fii nemuritor. Şi e groaznic. Exact cum Shakespeare sărea peste epoci, cu geniu, aşa şi John Branch, Sir. Şi tot aşa, o mulţime de posibilităţi şi idei.

Mai mult decât conceptul spectacolului teoretic.

Premiera de aseară (27 noiembrie, în ajun de zi naţională) a fost un eveniment frumos, cald, relaxat, tânăr (cu mici excepţii ca Domnia-Sa actorul Radu Beligan -oare vine de la Bello- război lat. numele?). Dar dacă de obicei pentru a ajunge la masa de unde se ridică invitaţia treceam printre mulţi tineri care vroiau să intre la spectacol cu carnetul de student, acum am ajuns foarte uşor. Şi în sala mare a TNB-ului au mai fost locuri. Mi se pare cel puţin ciudat că nu au fost mai mulţi oameni la premieră.

În fine, punctele slabe ale show-ului lui Ion Sapdaru –care debutează şi cu regia de teatru în Bucureşti – sunt faptul că scena e pustie, totul pare improvizat şi cumva vechi dar nu în sensul bun al tradiţiei, ci în sensul de uzat. Senzaţia de autentic şi real care venea din imaginea auditivă-replicile şi muzica- era întreruptă constant de o imagine vizuală pustie. Câteva sperietori de ciori care s-au transformat în morţi din iad la un moment dat şi care au scos şi puţin fum la alt moment dat ca să meargă cu lumina roşie din Iad. Căci de, cum poate fi Iadul altfel decât roşu.

Apoi nici costumele, deşi dragi nouă, nu reuşeau să umple golul, pentru că păreau ponosite. Pe de altă parte, coregrafiile Victoria Bucun- şi muzica originală au fost extrem de reuşite-Formaţia Trigon: Nicolae Botgros, Costică Lupu, Anatolie Ştefăneţ.

Interludiile cu muzică au salvat spectacolul. Iar regizorul se poate simţi norocos sau inspirat pentru soluţia asta. Şi sunt sigur că 50% din aplauze se refereau la asta- pe muzică românească la aplauze ne-am încălzit cu toţii şi mai mai că ne prindeam la o horă.

În privinţa actorilor, sunt contrariat.

Ivan Turbincă-Daniel Badale face un rol tare de tot. Un super-rol sau cum se mai zice. Adică are o partitură de Mozart şi face improvizaţii cu Chopin. Am strigat “Bravo” pentru Daniel Badale. Tinerii au voce de Sala Mare şi pentru că nu sunt ajutaţi de scenografie -semnată Gelu Rîşca- nu au prezenţă, nu au imagine. Cu excepţia interludiilor muzicale. Totuşi, în ciuda ciudei, eu cred că trupa de actori de la TNB este din ce în ce mai tânără şi mai pregătită. Cu plus din experienţa lui Orodel Olaru sau al sau Petre –Cristian Creţu. (altfel spus, mergeţi, vedeţi şi aşa veţi avea o părere poate diferită de a mea sau poate la fel-later edit pt Dl. Penescu.)

Altfel, glumiţe multe, ca să nu folosesc cuvântul ne-oficial desemnat pentru asta,(adică „cioacă” -pentru cei care nu au inţeles) dar şi umor de calitate, autentic, oarecum sec-precum un vin sec românesc. In vino veritas şi spectaculum.  Oameni dispuşi să râdă, îmbrăcaţi frumos, distins dar şi hippie. Şi organizarea premierei, deşi m-au chemat la “shou” pe ultima sută de metri, a fost extra.

Felicitări pentru debutul la TNB – Ion Sapdaru. Pentru foto mulţumesc TNB.ro


Şi apropos de filmul artistic 2012- nu uitaţi, aţi aflat prima oară de pe In Vino Veritas.


La „Complexul România”, la T.N.B.

În continuare ne tratăm istoria, ne-o repovestim, o refacem, o montăm, o dramatizăm, o scriem, o producem în cinema, facem valuri, câştigăm premii sau doar ne îngrozim.

Textul Mihaelei Michailov, în montarea Alexandrei Badea, cu o scenografie a la Dogville realizată de Liliana Cenean, într-o sală pe sfert plină, cu filmuletze din arhivă despre soţii Ceuaşescu şi cu manifestări cu imaginea proastă, colorată aprins şi cu o coloană sonoră (ilustraţie muzicală) faină, cu re-make-uri după slagărele comuniste şi cu şi cu…

M-am speriat. Am trăit catarhic din două perspective. Prima: o combinaţie stranie de inimia cât un purice împreună cu senzaţia de lasă-ne, lasă-ne, ca la fotbal. Şi pentru că atunci nu am avut ocazia să trăiesc prea mult, am trăit acum. Şi dacă aşa era, văleu văleu văleleu. Frică multă. În fapt, spectacolul venea cam aşa: un sistem obsedant de aşa nu era bine dar nici aşa nu e bine, un bulgăre rostogolindu-se de din rău în mai rău.
Să fi fost cu rol de purificare? Îmi vine să cred că dacă ne mai purificăm mult de drama care a fost comunismul pentru noi şi-ai noştri o să ne stigmatizăm de tot. Pentru că până să văd acest spectacol nu ştiam că toate bunicile sunt ca bunica mea, că toate mamele vor binele copiilor lor, că toţi taţii vor libertatea spiritului lor. Îi credeam pe ai mei mai ceva. Acum mi-am dat seama că în fapt, chiar suntem la fel, toţi. Chiar dacă nu mai avem uniforme.

A doua: interpreatarea este compusă din lipirea unor clişee, forme, fără chef, fără substanţă. Regia este nulă, datorându-se probabil unei saturaţii la nivel de sens, de miză existenţială. Nu mai e furie, nu e nici umor negru, nici haz de necaz, nici sobrietate, nici respect faţă de ăi de şi-au dat duhul pe ici pe colo, nici…nimic. Ideile de punere în scenă a diverselor situaţii există pronunţat, sunt vizibile, dar nu impresionează, iar ideea scenografică generală -un spaţiu desenat pe podea precum planul unei locuinţe- am mai văzut-o, cu aceeaşi funcţie, într-un film artistic, numit Dogville şi regizat de Lars von Trier.
Altfel, jocul cu convenţia teatrală, în felul acela în care se aprinde lumina şi actorul vorbeşte cu spectatorul este, în cazul de faţă, la fel de fără rost ca şi să fi lăsat lumina stinsă. Iluzia că astfel vei atinge spectatorul e demnă de taxat cu toate forţele. Căci, în afară de o actriţă din rândul doi, care a colaborat din solidaritate, şi cu mine, care chiar încercam să văd cum e, nu a cântat nimeni „am cravata mea…”. Nu de alta, dar oamenii încearcă să uite, cred, să facă altceva, să vadă altceva…

Rămâne însă un text care, în varianta lui audio, respectiv montat şi jucat, sună bine, are frază, are sens, are logică şi pe ici pe colo chiar pare că ar vrea să spună şi altceva decât că suntem paranoici toţi din cauza lui tovarăşu’. Credem aşadar că textul merita o şansă mai bună.

În fine, am văzut că ideea mea cum că într-un om ar fi ceva mai mult decât temeri (frici) şi complexe datorate unor întâmplări nasoale rău, era o iluzie. M-au păcălit. După ce am văzut spectacolul acesta m-am lămurit. Celelalte 25 de acte culturale pe care le-am vazut, cu aceeaşi tematică, nu mă convinseseră. Acum însă ştiu. Să cânţi „am cravata mea” e aiurea. Şi seara următoare aveam programat „Spovedanie la Tanacu”…să vezi acolo cravată!


image1127-priv.jpg

Cum ar fi sa participi la un cenaclu literar în atmosfera unui club de drum&bass? Dar să mergi la Teatrul Naţional din Bucureşti ca să participi la aşa ceva, cum ar fi? Dar să asculţi recitarea la microfon, dar să fie acompaniată de proiecţii, dar să se mai şi danseze pe fundalul poveştii, pe o scenă de teatru, în mişcări coregrafice parcă de marionete?
Ar fi ca şi cum ai combina baba cu mitraliera (nu e întâmplătoare deloc comparaţia) sau în fine, ca şi cum ai pune alături… Privighetoarea şi Trandafirul, la sala atelier a TNB.

Baba: Un text fin, de meşter, al lui Oscar Wilde, mai puţin “wild” decât în creaţiile cunoscute in alte genuri decat basmul, o alegorie despre sacrificiu, despre perenitatea sentimentului, şi eternitatea morţii, despre logica-ratiune si iubire etc. Compoziţia lui Marius Manole, naratorul, este una unitară, în tonuri adânci şi cu o tentă de poveste de copii, ca un fel de artă de a descoperi lumea ca şi cum ai văzut-o pentru prima oară, în fiecare moment la ei ; în acelaşi ton, un text tradus în figuri de stil, în retorică deschisă, plină, cu picaturi de fabulos şi tehnică narativă clasică.

Mitraliera: Scenografia, construită de Dan Titza anume pentru practicarea proiecţiilor video meşteşugite de Ioan Cocan împreună cu muzica de club de “chill out” sau orgă electronică şi încă ceva pe-acolo (Logan Fisher, Yann Le Blay, ca să verificaţi dacă am nimerit-o cu încadrarea, pentru că nu sunt convins), sunt elementele pe care se bazează în principal mitralierea spectatorului. Blocuri, maşini, vizualuri grafice, costume cu accente colorate, de club, şi nararea la microfon de către un narator semi-dezbrăcat, în blugi. Plus coregrafia şi mişcările pe scenă, automatizate, robotizate, de marionetă contemporană –gândite de Eduard Gabia şi simţită de Carmen Ungureanu şi Eduard Adam.

Baba şi mitraliera: pentru “pudici”, conservatori, tradiţionalişti, nostalgici sau cum s-or mai numi ei e posibil să funcţioneze baba. Pentru cei care sunt altfel, poate să funcţioneze mitraliera. Riscul este ca pentru niciunii să nu funcţioneze nimic. Cert este că, atât estetic cât şi contextual, extra-estetic, Carmen Lidia Vidu, împreună cu echipa face un demers pe care mulţi l-ar fi crezut realmente imposibil: pune baba să tragă cu mitraliera, ceea ce nu e puţin lucru şi de bună seamă e salutar, la noi, la TNB. Mai este totuşi un gust, o senzaţie, cum că, cu o aspirină nu trec toate bolile. Dar asta-i altă discuţie.