Posts Tagged ‘viziune’


Beatrice Picon Vallin, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi teatrologi din lume la ora actuală, a susţinut la U.N.A.T.C. o conferinţă cu titlul „Rolul dramaturgiei lui Shakespeare în teatrul european”. Încadrat în suita întâlnirilor (atelierelor de regie) pe care le susţine zilele acestea la Facultatea de Teatru, regizorul David Esrig, conferinţa s-a bucurat de aportul regizorului, de această dată traducător şi interpret.

Din colaborarea excepţională a celor doi (lector şi translator) s-au născut, între altele, următoarele idei referitoare la unul dintre părinţii teatrului modern, Eduard Gordon Craig:

• Regizorul de teatru face ca, la începutul sec. XX, autorul să fie repus în drepturi, jucat după măsura propriului text, studiat, înţeles şi abia apoi montat
• Acestă idee contrazice prejudecata, chiar de notă recentă, conform căreia regizorul este „duşmanul” autorului
• Apariţia funcţiei regizorale face ca Shakespeare să se joace din nou în original (sau în traduceri responsabile), iar tendinţa este de stabilire a unui spaţiu de încredere între autor şi regizor
• Eduard Gordon Craig, omul de teatru englez, reformator al teatrului de început de secol XX, propune o operă de meditaţie plastică faţă de text în care locul cel mai important trebuie să îl ocupe: gestul şi mişcarea
• Regizorul este un creator de operă, nu un interpret
• Regizorul lucrează cu viziuni –la Craig este vorba de o viziune interioară (exprimată plastic) laolaltă cu o viziune exterioară. Ex: teatrul este văzut ca un munte abrupt pe vârful căruia se află un nor care îl acoperă
• Gordon Craig s-a ocupat de teatru toată viaţa, iar Shakespeare s-a aflat în centrul preocupărilor sale
• În primul manifest teatral, citatele sunt numai din Shakespeare, iar originalul este structurat după următoarea schemă: o pagină de text, o pagină transparentă scrisă aşezată pe următoarea pagină reprezentând o imagine
• Căutarea lui Craig, prin intermediul vizunilor fantastice: Spaţiul în care tragedia Shakaspeare-iana să devină jucabilă
• Craig declară în mai multe rânduri că este imposibil de montat Hamlet dar lucrează la asta toată viaţa
• Se postulează independenţa teatrului faţă de celelalte arte
• În ciuda preocupării către arta plastică (gravură, schiţă) Craig refuză pictura pe scenă
• Căutările în domeniul scenografiei se duc în sensul unei scenografii noi, active: resursele de bază sunt pe de o parte scara şi pe de altă parte paravanele
• Scena sa se baza pe mişcarea personajelor şi a obiectelor, reprezentând, în factor ideal, ideea în spaţiu, cu ajutorul mişcării
• Actorul este înţeles de Craig ca o supra-marionetă, fiind în mod necesar cerut de spaţiul pe care îl concepe regizorul. El trebuie să poată facă orice pe scenă şi să controleze tot ce face, să poată vorbi cu irealitatea, să poată purta mască.

**Atelierele susţinute de David Esrig continuă până pe 15 mai şi au loc în sediul UNATC, la etajul I, Sala Berlogea


 

10068725asnatch-posters.jpg

Snatch este un soi de lecţie cinematografică de coordonare. Intre: actori şi miza regizorală, (viziune) între muzică şi încadratură, între montaj şi replică, între scenariu şi grafică etc. Prima vizionare are, între altele, darul de a te bulversa. Ritmul extrem de accelerat al filmului, de altfel delicios, este oarecum similar cu transpunerea cinematografică (de fond) a modului complicat şi savuros de „zicere” al aşa-zişilor ţigani (nomazi mai corect). Brad Pitt într-un rol foarte solid, sănătos, puternic, rosteşte cu o rapiditate ameţitoare, aflat parcă într-un viitor în care comunicarea va trece într-un plan secund… In fine, întreaga distribuţie este remarcabilă sau pe-aproape, personaje cu stil, cu iz balcanic dar şi autentic americane sau londoneze, categorisite oarecum, parodie subtilă dar şi dură, un comic negru dar şi un sarcasm deştept. Un haos bine regizat, condus aproape din condei de Guy Ritchie. O iniţiativă curajoasă, cu o imagine de-a dreptul lăudabilă şi cu efecte de montaj foarte folositoare şi cu farmec. Planurile alternate şi intruziunile uşoare ale unor consideraţii despre o realitate care parcă nu mai are limite, câteva realităţi marca Kusturica dar totuşi încadrate perfect în Ritchie’s style. Mai mult, o pledoarie despre stilul de a vieţui, şi o poveste despre un diamant de nu ştiu câte carate care se plimbă din mână în mână. Bande, gangsteri, tensiune, umor. Un regal cinematografic, dar şi performante actoriceşti, roluri de compoziţie, care mai de care mai cu „ceva al său”.

Un reminder de făcut din când în când, dacă vrem să avem de-a face cu un regizor cu viziune precum un ditamai bolovanul care se rostogoleste peste un spectator naiv si neştiutor…

Stilul cronicii încearcă să surprindă câtva stilul filmului, combinări şi îmbinări, haos creativ…