Posts Tagged ‘William Shakespeare’


Tentaţia să scrii despre subiectul propus de spectacol e foarte mare. Ion Creangă, Ivan Turbincă, atât de românesc, atât de naţional. Probabil de-asta.

În fine, Ivan, om bun, cu credinţă, cu milă, dar şi cu poftă de viaţă şi nemurire, prinde cu inteligenţa lui a face o înţelegere cu Dumnezeu. Acesta îi oferă o turbincă care îi permite să prindă acolo şi să ţină pe orişicine atâta vreme cât îi vrea pofta. Fiind povestea noastră, chiar dacă atribuită rusului Ivan, ne luăm liber la speculaţii semantice şi ideatice despre această mare metaforă a turbincii şi în general a personajului nemuritor- soldat Ivan.

Sensurile merg foarte departe, se deschid; Dar să o luăm pe rând. Figura Soldatului.

În perspectivă anacronică, figura soldatului va căpăta importanţă din ce în ce mai mare în cultura story-tellingului. Soldatul Ryan, marea capodoperă cinematografică din SUA, Soldatul Universal, şi mulţi mulţi alţii au substituit conceptul de erou. Soldatul de pe meleaguri pitoreşti de la noi îşi atribuie aproape un destin naţional. Un destin al fiecăruia în parte dar şi al tuturor. Suntem un popor care este undeva nemuritor între rai şi iad, noi românii. De data asta suma părţilor are aceeaşi semnificaţie cu întregul. Ivan ar trebui declarat astăzi erou naţional.

Un Shakespeare autohton – John Branch (Ion Creangă)

Ion Creangă anticipează prin abordarea şi rezolvarea subiectului om-moarte-nuntă-nemurire- Existenţialismul şi întreaga concepţie adiacentă şi preocupare faţă de conceptul de nemurire- Simone de Beauvoir -Soţia lui Sartre- scrie o carte despre cum e să fii nemuritor. Şi e groaznic. Exact cum Shakespeare sărea peste epoci, cu geniu, aşa şi John Branch, Sir. Şi tot aşa, o mulţime de posibilităţi şi idei.

Mai mult decât conceptul spectacolului teoretic.

Premiera de aseară (27 noiembrie, în ajun de zi naţională) a fost un eveniment frumos, cald, relaxat, tânăr (cu mici excepţii ca Domnia-Sa actorul Radu Beligan -oare vine de la Bello- război lat. numele?). Dar dacă de obicei pentru a ajunge la masa de unde se ridică invitaţia treceam printre mulţi tineri care vroiau să intre la spectacol cu carnetul de student, acum am ajuns foarte uşor. Şi în sala mare a TNB-ului au mai fost locuri. Mi se pare cel puţin ciudat că nu au fost mai mulţi oameni la premieră.

În fine, punctele slabe ale show-ului lui Ion Sapdaru –care debutează şi cu regia de teatru în Bucureşti – sunt faptul că scena e pustie, totul pare improvizat şi cumva vechi dar nu în sensul bun al tradiţiei, ci în sensul de uzat. Senzaţia de autentic şi real care venea din imaginea auditivă-replicile şi muzica- era întreruptă constant de o imagine vizuală pustie. Câteva sperietori de ciori care s-au transformat în morţi din iad la un moment dat şi care au scos şi puţin fum la alt moment dat ca să meargă cu lumina roşie din Iad. Căci de, cum poate fi Iadul altfel decât roşu.

Apoi nici costumele, deşi dragi nouă, nu reuşeau să umple golul, pentru că păreau ponosite. Pe de altă parte, coregrafiile Victoria Bucun- şi muzica originală au fost extrem de reuşite-Formaţia Trigon: Nicolae Botgros, Costică Lupu, Anatolie Ştefăneţ.

Interludiile cu muzică au salvat spectacolul. Iar regizorul se poate simţi norocos sau inspirat pentru soluţia asta. Şi sunt sigur că 50% din aplauze se refereau la asta- pe muzică românească la aplauze ne-am încălzit cu toţii şi mai mai că ne prindeam la o horă.

În privinţa actorilor, sunt contrariat.

Ivan Turbincă-Daniel Badale face un rol tare de tot. Un super-rol sau cum se mai zice. Adică are o partitură de Mozart şi face improvizaţii cu Chopin. Am strigat “Bravo” pentru Daniel Badale. Tinerii au voce de Sala Mare şi pentru că nu sunt ajutaţi de scenografie -semnată Gelu Rîşca- nu au prezenţă, nu au imagine. Cu excepţia interludiilor muzicale. Totuşi, în ciuda ciudei, eu cred că trupa de actori de la TNB este din ce în ce mai tânără şi mai pregătită. Cu plus din experienţa lui Orodel Olaru sau al sau Petre –Cristian Creţu. (altfel spus, mergeţi, vedeţi şi aşa veţi avea o părere poate diferită de a mea sau poate la fel-later edit pt Dl. Penescu.)

Altfel, glumiţe multe, ca să nu folosesc cuvântul ne-oficial desemnat pentru asta,(adică „cioacă” -pentru cei care nu au inţeles) dar şi umor de calitate, autentic, oarecum sec-precum un vin sec românesc. In vino veritas şi spectaculum.  Oameni dispuşi să râdă, îmbrăcaţi frumos, distins dar şi hippie. Şi organizarea premierei, deşi m-au chemat la “shou” pe ultima sută de metri, a fost extra.

Felicitări pentru debutul la TNB – Ion Sapdaru. Pentru foto mulţumesc TNB.ro


Şi apropos de filmul artistic 2012- nu uitaţi, aţi aflat prima oară de pe In Vino Veritas.


Se spune că ce nu are preţ de obicei nu este preţuit. Mi s-a întâmplat să primesc un cadou, care nu are preţ, dar este nepreţuit.

Cadoul este cartea Sonet-William Shakespeare, semnată de Domnia-sa Florian Chelu Madeva, împreună cu discul <<I am that I am>> în care sunt interpretate sonetele în limba engleză. Muzica este într-adevăr spectaculoasă!Ca şi vocea şi interpretarea lui David Luke Michael Bryan.

Aceaste bijuterii se face că sunt în biblioteca mea de meloman şi admirator de Shakespeare, la loc de cinste. Şi este adevărat că aş fi fost gata să plătesc pentru a le avea. Dar la fel de adevărat este că nu aş fi plătit îndeajuns oricum.

Şi asta pentru că, nici mai mult nici mai puţin, cartea conţine realizarea muzicală a celor 154 de sonete ale lui Shakespeare. Adică partitura, notele, şi versurile. Cum zice chiar autorul, citând pe Eminescu, în cuvintele care prefaţează cartea: “…154 de sonete ale marelui bard englez William Shakespeare, acest <<prieten blând al sufletului meu>>, care se-arată  <<ca Dumenezeu în mii de feţe>> învăţându-ne <<ce-un ev nu poate să ne-nveţe>>”.

La lansare -la care am participat dintr-o prea-fericită întâmplare, am avut ocazia să ascult un mini-concert susţiunut de minunata familie Chelu- mama, tatăl şi fiica Alexandrina-  s-a mai povestit cu mult umor dar cred şi o doză de amărăcaiune (o să explic imediat de ce) despre un proiect la nivel internaţional, dedicat Sonetelor lui Shakespeare. La care, graţie celor menţionaţi, ne-am raliat şi noi (vedeţi, meritele ni le asumăm toţi, noi)

Apoi s-a mai vehiculat un site- www.rockfilarmonica.ro unde se pot afla mult mai multe detalii. Şi unde fără să poposeşti mai mult de 10 minute poţi afla că există la Oradea un centru extrem de prolific de cultură.

În fine, legat de asta, încep întrebările fără răspuns (nu retorice). De ce am nevoie de o întâmplare ca să aflu că un asemnea eveniment se întâmplă la mine în ţară, de ce nu se valorifică aşa cum e cazul, de ce doar cei din afară înţeleg demersul cultural la adevăratele sale dimensiuni. Şi până la urmă de ce avem oameni de cultură şi nu ştim de ei. Căci, să-mi fie cu iertare, dar nu în fiecare zi se naşte o asemenea creaţie, atât de proeminentă, atât de valoroasă în contextul cultural mondial şi, evident, naţional.

Însă într-o sală (primitoare ce-i drept) de 100 de locuri, a Casei de Cultură din Oradea, se întâmplă minuni cuturale în prezenţă a câteva zeci de oameni, câteva aparate de foto, două aparate de filmat şi trei artişti. Iertaţi-mi impertinenţa Domnule Ministru, Domnilor secretari de stat sau alte soiuri de funcţionari, dar este ruşinos. Şi mai mult, condamnabil. (!)

Şi altfel spus, un astfel de produs e absolut necesar pentru noi, dragii de noi ignoranţi şi leneşi, dar europeni şi mândrii de asta…

Cred că mă opresc aici.

Şi mai cred că înfiinţez o agenţie de turism cultural. Sau poate îmi cumpăr un cal şi plec cu el prin ţară, ca să găsesc astfel de oameni şi astfel de proiecte, şi astfel de bucurii şi delectări.

Vezi pe youtube ce mai face filarmonica Oradea- si pe www.rockfilarmonica.ro

Vezi pe facebook si http://www.poezie.ro/index.php/author/0014132/index.html ce cânta şi ce scrie Alexandrina Chelu

Multumesc Raluca Urea pt foto de la eveniment.





Shakespeare trebuie ca s-a bucurat când l-a văzut pe Quince mic(ă) şi hotărât(ă), când i-a văzut pe Duce şi Ducesă distinşi, calmi, tandri, când a văzut zânele mici, cu ochi mari, alergând speriate de Puck, spre Titania lor semeaţă. Trebuie că i-a stat inima când Oberon furios îşi cerea dreptul de zeu peste toate şi toţi, când Bottom (Pyram) îşi curma viaţa cu sabia de lemn şi când Leul răgea furios, circumspect totuşi având în vedere inimile simţitoare ale doamnelor din public. Apoi trebuie că a râs în hohote când Thisbe, în travesti, jucată de un puşti de şapte ani, îşi declara iubirea nestrămutată şi apoi, răpusă de sentimente înalte, îşi dete, la rându-i, moartea năprasnică.

După ce se termină toate repetiţiile, începute de mult, rămâne rugăciunea în grup, un moment emoţionant, şi apoi începe spectacolul. Îndrăgostiţii, maturi, înţeleg cum stă treaba, simt audienţa, şi alternează momentele de sinceritate veritabilă cu glume, poante, care să ducă show-ul cât mai aproape de noi. Punct ochit, punct lovit. Credibilitatea vine tocmai din combinaţia de comic şi patimă, pentru că detaşarea din anumite momente le subliniază pe celelalte.

Apoi, în cuplu, poate cel mai dificl cuplu din piesă, Titania şi Oberon schiţează stilizat un tango în care îşi asumă toate nenorocirile abătute pe pământ…”întregul crug al vremii se răstoarnă”. Puternic, fioros pe alocuri, nuanţat, atent…

Puck, mic şi al naibii, face ce ştie mai bine, e prezent la apel în faţă “măritului stăpân”, vrăjeşte pe unul şi pe altul în scenă, dar mai ales vrăjeşte pe majoritatea în public. La drept vorbind, îşi găseşte o lume a lui, în care parcă visează de multe ori, aşteptând ce ştie el că îi stă in putere să facă. Bottom pânzarul face furori cu capul de măgar şi publicul e cucerit irevocabil. Mai mai că strigă, precum visează meşteşugarul Bottom: “BIS!BIS!”

Luna şi Zidul, comice doar prin apariţie (şi prin geniul lui Shkspr), îşi duc personajele într-o zonă parodică extrem de nimerită, şi Leul are momentele de glorie când o sperie pe Thisbe şi îi mestecă voalul cu poftă…

Parcă totul ajunge însă la culme când vedeta de drept, super-starul (iertaţi-mi termenul, credeţi-mă, e nimerit) trupei Teatrul Vienez de Copii, cel mai mic actor (4 ani) apare drept dulăul Lunii şi dă din coadă, apoi face cu mână publicului înainte de a dormi lângă prietenii lui meşteşugarii…

Aplauzele şi hohotele de râs îi cam încurcă pe copii, şi sala nu mai ştie ce să facă mai întâi şi aproape îşi înăbuşe râsul şi îşi reţine aplauzele în câteva rânduri ca să audă următoarea replică. Piesa jucată de meşteşugari e un succes categoric. Tensiunea comică se acumulează şi se descarcă într-un ritm ameţitor, pentru că actorii sunt pe poziţii, ştiu ce şi cum au de făcut, iar publicul apreciază profesionalismul. Şi dacă tot vorbim despre profesionalism, salutăm culisele, ţinute în frâu de cei care i-au pregătit pe copii, care i-au aşezat la locurile lor, dreapta-stânga, sus-jos, astfel încât să ştie fiecare, în vâltoarea evenimentelor, unde şi când să intre şi să iasă din scenă.

În fine, scenele alternează, se leagă, se dezleagă, conflictele de rezolvă încet încet şi apoi cu mic, cu mijlociu, cu mare, noi de-acolo din public, marele Will din eter, aplaudăm, căci nu-i aşa, dacă umbre ce sunt micii şi marii actori, ne-au adus vreo supărare, “nu plecaţi, până ce n-aplaudaţi”. Şi am aplaudat, pe toţi împreună şi pe fiecare separat. Şi am uitat că… şi că… şi că…

Şi oricât de mult sunt vrăjit şi eu de floarea lui Puck, îmi pare nimerit să vorbesc (scriu) despre puterea teatrului de a elibera, mai ales într-un context autohton în care nu de puţine ori am tânjit, noi şi-ai noştri, după această senzaţie, stare, idee. Şi cer iertare dacă îmi pierd obiectivitatea şi alunec încet sper exaltare şi retorică, dar subiectiv vorbind, acoperit de o senzaţie puternic resimţită joi seara la spectacol, îmi pare că trăim într-o lume frumoasă, într-o lume de vis. Oare-i chiar aşa?  Personal am trăit visul unei nopţi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.